RSS Feed

Category Archives: My do’s

Scrisoarea mea către Moșul

Posted on

Dragă Moș Crăciun,

Încep prin a-ți mulțumi pentru bucuriile de anul trecut, pentru momentele fericite și pentru darurile potrivite. Am început anul mergând la vale, crezând că, de fapt, urc un deal nou. Apoi am aflat, din nou, că viața nu e eternă, că oricând speranța este năruită de realitate. Dar tot în anul ce va trece curând am descoperit că fiecare experiență trăită este o lecție pe care trebuia să o învăț ca să merg mai departe, ca să ajung unde mi-am propus. Dragă Moșule, mi-a spus cineva, nu de mult, că dacă vreau pot muta munții din loc. Acum, la final de an, trăgând linie, tind să cred că e posibil să fi avut dreptate: oricine poate muta munții, numai să vrea, să știe clar în ce direcție trebuie să meargă și unde să ajungă.

Anul acesta, Moșule, mi-aș dori să ai în sac un an bun, să-mi aduci aproape oameni dragi rătăciți prin valurile timpului și ale inconștienței și să-mi dai timp să petrec cu ei. Da, asta vreau, timp și răbdare să le ascult istorisirile din lumea largă.

Dacă poți mi-ar plăcea să-mi dai și un al ”șaptelea” simț ca să pot anticipa mai bine consecințele faptelor mele, să nu mai cred că tot ce vine împachetat frumos e bun de luat așa. Să știu să cercetez, nu doar să cred, să pot să sper în oameni buni și înțelegători.

În rest nu mai cer nimic pentru mine, doar pentru ai mei din suflet sănătate: un kilogram pentru fiecare.

PS: îți las gustări lângă brad și ai grijă- Vanessa te așteaptă să o mângâi 🙂

Cu drag,

cea mică de sub brad 😉

(da, Moșule, încă mă mai uit la luminile de Crăciun invers, de sub brad, dar tu știi asta deja)

Anunțuri

Suzuki Fest-raliul on road

Posted on

Într-o zi, acum vreo câteva săptămâni, primesc newsletter-ul obișnuit de la Suzuki în care de data aceasta mi se povestește de un concurs. Cum că se întâmplă la Harghita și dacă o să câștig pot merge acolo un weekend..și am zis ”hai să vedem ce se întâmplă, tot n-am câștigat nimic niciodată”. Spre surprinderea mea telefonul a sunat la început de decembrie cu vestea că am câștigat. Bucuria a fost mai mare că am câștigat și eu, pentru prima dată în viață, ceva.

Așa că am făcut bagajele, m-am urcat într-al meu Suzuki și am condus șapte ore până la Harghita, unde am ajuns la nămeții Moșului. A doua zi de dimineață aveam program de concurs On Road și Off Road. Din păcate zăpada mare, mașina joasă nu m-au lăsat să mă scufund, dar uite așa am ajuns copilot în Suzuki Jimny.

Experiența de începător a fost plăcută, mă simțeam ca un copil care caută sub nămeți cadourile ascunse ale lui Moș Crăciun. Îți aduceai aminte că ești la concurs când îi vedeai pe ceilalți pe traseu.

Tot pentru prima dată am văzut un trial de Off Road pe viu. Dacă la TV te mai minunezi, să stai în mijlocul motoarelor turate la maxim, la 2 pași de roțile în aer, urmărind copilotul cum sare pe caroserie ca să ajute șoferul, cum trage de mașină cu o sfoară ca să ia demaraj, e cu totul altă poveste. Înainte de Suzuki Fest aș fi zis că poate aș fi încercat și eu o dată în viață un off road (cu o mașină adecvată, desigur), dar acum cred ca mi-e mai bine în Swift-ul meu.

Suzuki Fest a fost marele alb: zăpada albă, swift alb, jimny alb, cascada înghețată. Marele alb motorizat.

Imagine

The Oracle Experience

Posted on

Deși titlul l-am ales în engleză vreau să povestesc pe limba mea despre cum e să fii angajat într-o multinațională unde oamenii vin de drag la birou. Doi ani și jumătate nu am mai folosit expresia ”mă duc la muncă” sau ”sunt la muncă”. Mi se pare ciudată chiar și acum, când o rostesc în gând, scriind-o. Întotdeauna mă duceam ”la birou”.

Experiența Oracle a fost, pentru mine, surprinzătoare. Am descoperit oameni care m-au făcut să plec de acasă tot spre acasă, care mi-au schimbat ideile preconcepute, care mi-au arătat că pot fi un om mai bun. Deși nu a fost ”my dream job” din punct de vedere al traseului profesional, a fost my dream team. Când am plecat i-aș fi luat pe toți cu mine, ca să mai am timp să-i văd, să-mi povestească, să mai fiu parte din OMM.

O să-mi lipsească prânzul de la etajul 13 cu fetele mele zâmbărețe care îl ”încolțeau” de fiecare dată pe Bogdan (omul cu ”otrava”) cu glumele tipic feminine, o să-mi fie dor nespus să ajung la biroul meu și să știu că vine Alina dimineața, să ajungă și Katia pe la 10 cu zâmbetul de Bartoc, cum ar zice Gabi, Vlad să fie în centrul discuțiilor, Mihai să fie curios să știe tot înaintea tuturor, Larisa să-și facă griji pentru Osho (mâțul cel pufos), să le întreb de fiecare dată pe Monica și pe Ada de la prima oră ”avem multe” și desigur de-abia așteptam următoarea vacanță exotica a Monicăi și să vedem ce bunătăți a mai gătit Ada. Mirela și Loredana ne refăceau stocul cu dulciuri, fetele cu comanda la ”hăinuțe” online (Cătă găsea mereu ceva frumos și ieftin)…ah..câte și mai câte.

Le mulțumesc pentru toate și pentru acești ani minunați care o să mă facă mereu să vreau să revin ”acasă” în Pipera 42.

Imagine

Încă o dată: eu mai cred în profesori dedicaţi în învăţământul din România!

Am mai scris şi altă dată despre cei care mi-au fost mentori, despre cum m-au ajutat ei să găsesc drumul bun şi despre cât de mulţi astfel de oameni încă mai sunt în învăţământul românesc.

Azi scriu despre un om care prin determinare, profesionalism şi mult drag mi-a ghidat paşii la un moment dat. O veţi recunoaşte uşor mulţi dintre voi, am vorbit adesea despre acest dascăl în sesiune, la licenţă şi mai ales după ce am terminat facultatea, pentru că acela a fost momentul când am realizat cât de mult a contat faptul că am avut-o dascăl pe doamna profesoară Rogojinaru. „Rogo”, după cum o ştiu studenţii şi după cum îi spun chiar ceilalţi profesori ai catedrei de comunicare, este omul cel mai energic pe care l-am văzut vreodată, cu o determinare incredibilă. Luptă până în pânzele albe pentru ceea ce este just, pentru ca studenţii dânsei să primească cele mai bune recomandări, cele mai recente informaţii, cele mai actualizate exemple şi, mai ales, cea mai corectă evaluare.

Pentru mine personal este unul dintre pilonii de referinţă atât pentru cariera mea, cât şi ca exemplu de dăruire. Până să încep, în anul doi de facultate, cursurile cu Rogo habar nu aveam ce înseamnă PR. Mai exact nu ştiam nici ce caut la facultatea pe care am terminat-o cu drag până la urmă. Doamna profesoară ne-a ghidat către abecedarul PR-ului şi ne-a învăţat să-l folosim. De acolo, mai departe este treaba noastră cum îl aplicăm.

Crede cu tărie că studentul este cel care trebuie să muncească pentru a învăţa şi nu profesorul să fie cel care-i dă cu lingura îghiţituri. Eu am înţeles de la Rogo faptul că profesorii mei sunt acolo ca să-mi dea informaţiile de care am nevoie şi să ajusteze din când în când traseul pe care am ales să merg, dar niciodată ca să mă ţină de mână, cum mulţi probabil şi-ar dori.

Este mândră de fiecare dintre studenţii ce au reuşit să modifice câte ceva pentru facultatea din care au plecat, este recunoscătoare tuturor care au pus umărul la evenimentele pe care le găzduieşte an de an şi pe care le organizează împreună cu studenţii.

Îmi aduc aminte prima dată când am auzit „o să vedeţi voi la anul cu Rogo ce-o să mai învăţaţi. acolo nu mai merge cu copiuţe”. Pentru noi, copii de liceu de-abia ieşiţi de pe băncile liceului, părea că Rogo înseamnă sfărşitul lumii, dragonul cu multe capete ce ne va spulbera visele şi copiuţele.

De fapt, prima întâlnire cu Rogo la examen n-a facut decât să ne convingă că într-adevăt nu aveam ce face cu copiuţele. Totul se întâmpla după logica fiecăruia. Examenele te făceau să gândeşti pe baza a ceea ce-ţi fusese prezentat la curs prin exemple. Deci au avut dreptate: la Rogo nu aveam cum sa copiem, pentru că trebuia să gândim propriile soluţii.

De ce m-am gândit chiar azi să scriu despre Rogo şi nu despre un alt profesor? Pentru că acum are nevoie de sprijinul studenţilor ei, alumnilor, oameniilor din agenţii care i-au trecut prin mâini, conferenţiarilor ce au beneficiat de experienţa dânsei.

Doamna profesoară Adela Rogojinaru a fost diagnosticată cu cancer de piele cu multiple metastaze, o boală care poate fi tratată printr-o intervenţie agresivă cu citostatice Zelboraf. Tratamentul cu citostatice recomandat în regim de urgenţă este de ultimă oră, acordă 80% şanse ca tumora să se restrângă şi durerile să se diminueze considerabil.

Soluţia imediată pentru tratament este aducerea în ţară a dnei Adela Rogojinaru (deoarece acum se află la tratment în străinătate) cu sprijinul Universităţii Bucureşti, internarea şi administrarea de urgenţă a citostaticului Zelboraf. Acest medicament, de ultimă generaţie, nu este încă introdus pe lista medicamentelor compensate, fapt ce conduce la un cost total al tratamentului şi spitalizării de 15.000 de euro pe lună. Tratamentul durează în jur de 6 luni, costul integral ajungând la suma de 90.000 de euro.

Mi-ar plăcea ca şi alte generaţii să mai creadă, datorită doamnei Rogojinaru, în învăţământul românesc, ca şi alte generaţii să povestească peste ani cu drag despre emoţiile pe care le aveau la examenele dânsei, despre cum i-a ajutat să fie ceea ce sunt în cariera lor.

Imagine

Donaţia se poate face în conturile:
CONT LEI: RO19INGB0000999903185855,
CONT EURO: RO12INGB0000999903185496
Titular de cont: Lucia Astratinei, nepoata doamnei profesoare Adela Rogojinaru
COD SWIFT: INGBROBU, deschise la banca ING BANK N.V. Amsterdam – Sucursala Bucuresti, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 48, Sector 1, 011745, Bucuresti, Romania.

Prima mea maşină

Posted on

A început dintr-o nebunie de moment şi s-a trasformat uşor, uşor în stres, oboseală şi nervi întinşi culminaţi cu bucuria de-a te vedea „om mare”.

De când mă ştiu mă gândesc mereu la viitor: cum o să arate, ce-o să fac, cum o să devin ce-mi doresc, pe ce drum s-o iau şi alte filizofii dintr-astea adolescentine. Dacă acum vreo 7, 8 ani mă întrebai ce maşină îmi doresc aş fi zis fără ezitare VW Polo. Ei bine, atât de mega răspândit este acum, încât nu mi-aş mai fi cumpărat-o nici dacă o primeam în dar. Şi apoi prima mea maşină trebuia să fie a mea, în întregime, muncită de mine cu banii mei. Aşa simt că am făcut un lucru bun (chiar dacă se dovedeşte mai târziu greşit). Asta neînsemnând că nu apreciez un cadou bine făcut, dar pentru început e mai important să văd că pot şi singură şi abia apoi să primesc ajutor.

Momentul în care am decis că e cazul să mă înham la o asemenea investiţie a fost într-o zi de iarnă când admiram un VW Beetle şi a venit proprietarul. Mi-a spus că-i de vânzare. Mi s-a părut atât de imprevizibilă această propunere încât mi-am zis să profit. N-a fost să fie acel Beetle, însă acela este cel care m-a determinat să mai caut variante.

După câteva săptămâni bune de stres, căutări, consultări şi sfaturi am decis să rămân la Suzuki Swift, pe care îl şi eliminasem din minte chiar înainte să apuce să ajungă pe listă. Ce m-a determinat să-l pun înpoi? Test drive-ul! Cel mai bun indiciu dacă o maşină ţi se potriveşte sau nu este clar la test. Apoi mi s-a părut mereu important ca şi spatele maşinii să fie confortabil pentru cei care se vor urca în ea în afară de mine. Că doar nu-ţi iei o maşină ca s-o ţii de bibelou, ci ca să te plimbi cu ea, să ieşi în concedii etc. Iar acolo apar şi prieteni, familie, colegi…

Ei bine, am ajuns la ziua în care a venit şi am văzut pentru ce m-am stresat şi nimic n-a mai contat. De fiecare dată când ies cu ea întoarce priviri şi primeşte cuvinte frumoase. Da, recunosc, sunt mândră, pentru că a meritat să aştept atât de mult.

Ceea ce mi-ar fi plăcut să schimb ar fi fost preţul bonurilor de remat care reprezintă o afacere pentru cei care le deţin şi un chin pentru cine le caută. Aşa că, dragă Ministerule de Mediu, gestionează mai bine această situaţie. Nu e normal să se umfle piaţa din cauza declaraţiilor fără noimă făcute de un ministru mult prea impulsiv.

Ce s-a schimbat acum? Puţin din pretenţii, aşa cum e normal pe măsură ce evoluezi. Pretenţiile de la mine şi de la cei din jurul meu. Simt decizia asta ca pe un pas de „om mare” care trebuie să aducă schimbări ascendente.

La final le mulţumesc în primul rând colegilor mei pentru că m-au suportat atât de mult timp să mă audă discutând numai despre motoare, jante, cai putere, culori şi airbag-uri. Apoi mamei şi prietenilor.

Drive safe!

Noile spoturi TV LDIR

Posted on

 

 

And the Making Of:

24 septembrie: ziua naţională de curăţenie LDIR!

Posted on

Pentru cine încă nu a aflat, am să scriu un memo: pe 24 septembrie ieşim la curăţenie cu Let’s Do It, Romania!

Pe 14 iunie am lansat oficial curăţenia de anul acesta. Conferinţa LDIR mi-a adus aminte de vremurile din facultate când organizam măcar o dată pe luna un eveniment sau îl planificam pe cel de peste alte câteva luni. Mă bucur că m-am simţit din nou ca în studenţie (nu că ar fi trecut prea mult de când am dat licenţa :P). Forfoteală în stânga, în dreapta, scări, urcat, coborât…până la prânz când toată lumea s-a aşezat frumos la locul marcat şi a ciulit urechile.

Ionuţ Tunaru a povestit despre raportul pe 2010, despre ce o să mai facem prin 2011 şi puţin din ce ne aşteaptă în 2012. Invitaţii i-au convins pe jurnalişti că Let’s Do It se ţine de treabă şi anul acesta, ba chiar îşi propune să termine septembrie cu 500.000 de voluntari.

Aşa că nu-mi rămâne decât să vă invit la curăţenie pe 24 septembrie 2011!