In 10 ani ti se schimba complet celulele din corp, in 5 ani se schimba un presedinte, intr-un an auzi milioane de sunete. In 7 ani oamenii se maturizeaza si devin de nerecunoscut.
La inceputul saptamanii m-am nimerit in curtea scolii pe care am batatorit-o 8 ani de zile. Curtea scolii in care am trecut de la copilarie la adolescenta, unde m-am batut prima data, unde m-am certat prima data… Din curiozitate am intrat si in scoala si am intrebat de singurul om de care imi mai aminteam: invatatoarea. Mi s-a spus grabit sa o caut la cancelarie „etajul 1, ultima usa”. Am urcat, desigur, pe scara elevilor ca sa-mi aduc aminte de copilarie. Ajunsa in capatul scarilor am pornit pe coridor. In capatul holului era o doamna care povestea cu pasiune despre „Alina” si despre noile tehnici de pictura catre alte doua doamne (mai tinere) care o ascultau cu interes. Am recunoscut imediat vocea si m-am emotionat. Mi-am continuat drumul zambitoare si m-am oprit intr-un colt in apropierea celor 3 doamne. La un moment dat doamna mai in varsta se intoarce, ca si cum ar astepta pe cineva, spre mine. Ma recunoaste si ma strange tare in brate.
Uimirea si bucuria doamnei invatatoare Biltz a fost mai mare decat ma asteptam, ceea ce ma bucura si acum. A renuntat repede la discutia cu cele doua doamne pentru a initia una cu mine. In timp ce vorbeam si-a adus aminte despre discutia anterioara si mi-a explicat ca „Alina” era colega mea draga pe care nu o mai vazusem de 7 ani si care era chiar in drum spre scoala. Doamna invatatoare a propus sa nu o anunte ca sa vedem daca ma recunoaste. Nici nu termina propozitia ca se si iveste o fata grabita pe scarile profesorilor. D-na Biltz o intampina si o invita sa se uite in jur. Nu ma recunoaste, dar dupa ce imi aude vocea inmarmureste de uimire. O revedere pe care nu o sa o uitam usor. Am ramas de vorba, am facut schimb de numere de telefon si ne-am continuat drumul.
Pe vremea copilariei eram nedespartite. Ne-am tocit uniformele impreuna pe bancile scolii, ne-am rupt pantalonii in parc la joaca si de-o data, in clasa a-8-a s-a rupt legatura. Pentru ca ne-am bucurat atat de mult de revedere am decis sa ne ocupam de o reuniune cu toti colegii, ceea ce se si intampla „as we speak”.
Primul pas a fost sa-i gasesc (traiasca Facebook! :P). Nu mica mi-a fost uimirea si bucuria de a-i vedea. Chiar si numai printr-o fotografie. S-au schimbat atat de mult, incat pe unii nu i-am recunoscut usor. Copiii de altadata sunt greu recognoscibili de sub barbi, burtici, culori noi de par sau pur si simplu machiaj.
Toate fotografiile care mi-au trecut prin fata ochilor m-au facut mai curioasa sa-i vad „pe viu”. De-abia astept!
Culegere de gânduri 