Flux RSS

Category Archives: Comunic, deci exist

Instanţe noi

Posted on

Mă gândesc de câteva zile încoace cât de fain e când se întâmplă lucuri neaşteptate fericite. Când credeam că o să-mi petrec vara cu disertaţia în braţe şi plictisindu-mă între betoane, viaţa arată, din nou, că poate mai mult de atât.

Astea-s momentele mele preferate, când mi se demonstrează că mai exită oameni pe care încă nu-i ştiu, dar care or să apară la momentul potrivit ca să-mi bucure zilele. De-asta e bine să crezi că întotdeauna vine ceva mai bun, chiar mai bun decât cel mai bun!

Comunicarea non-verbală

Posted on

Mi-a plăcut să descopăr gândurile oamenilor prin expresiile faciale de mult timp, dar acest interes s-a manifestat mai puternic mergând la cursurile de comunicare ale domnului profesor Dinu, în facultate. Adăugând şi orele de imagologie şi de antropologie, s-a transformat uşor într-o pasiune. Mai jos sunt câteva exemple din viaţa cotidiană când sunt utilizate acestea.

Ce faci când e furtună?

Posted on

Ce faci când e furtună afară?

Iei umbrela, o deschizi ca să te apere de stropi și fugi spre adăpost. Toți fugim de furtună. Ai zice că e nebun cel care așteaptă să se prăbușească cerul asupra lui. Dacă ești mai norocos doar privești, de la căldură, cum se scurg picăturile pe geamul aburit de respirația ta caldă. Privești cum fug ceilalți, cum își caută locul, adăpostul. Îți spui probabil, în gând, ”ce bine e de mine aici, înăuntru, la căldură”, ”ce bine că eu am casă”..”ce bine!”…

Dar dacă furtuna e înăuntru..ce faci atunci? Unde fugi? Sau stai să te bată vântul, ploaia, tunetele?

Cel mai curând, mie, îmi vine să fug o dată cu ceilalți. Problema mea, care poate nu e doar a mea, este să găsesc direcția. Din fericire, adesea, mă găsește ea pe mine înainte ca eu să apuc să o zăresc măcar. Nu știu niciodată dacă e bine, dacă e rău că e așa…știu doar că e bine când o văd și eu într-un final.

Sunt un om spiritual, cred că nimic nu e întâmplător în viață și că soarta se învârte în cerc, astfel încât fiecare faptă să nu rămână fără răsplată. De aceea, când vin furtunile, deși mă iau prin surprindere de fiecare dată, eu știu că o să tot apară până când o să învăț tot ceea ce e de învățat din fiecare experiență.

Furtunile din paharul meu cu apă vreau să cred că țin de lecții pe care le am de învățat ca să pot ajunge mai departe. Era o vorbă care spunea că de-abia atunci când ajungi la țelul tău vei înțelege de ce a trebuit să parcurgi toți pașii de dinainte. Probabil că așa voi spune și eu când voi recunoaște drumul către țel.

Până atunci îmi caut adăpostul, presimt că pentru furtuna ce vine nu e suficientă umbrela mea cu dormitorul lui Van Gogh.

 

My New Year’s resolution

Posted on

Ce-mi doresc pentru noul an e comprimat în aproape 3 minute și jumătate de versurile clipului de mai sus: Norah Jones- Come away with me

Scrisoarea mea către Moșul

Posted on

Dragă Moș Crăciun,

Încep prin a-ți mulțumi pentru bucuriile de anul trecut, pentru momentele fericite și pentru darurile potrivite. Am început anul mergând la vale, crezând că, de fapt, urc un deal nou. Apoi am aflat, din nou, că viața nu e eternă, că oricând speranța este năruită de realitate. Dar tot în anul ce va trece curând am descoperit că fiecare experiență trăită este o lecție pe care trebuia să o învăț ca să merg mai departe, ca să ajung unde mi-am propus. Dragă Moșule, mi-a spus cineva, nu de mult, că dacă vreau pot muta munții din loc. Acum, la final de an, trăgând linie, tind să cred că e posibil să fi avut dreptate: oricine poate muta munții, numai să vrea, să știe clar în ce direcție trebuie să meargă și unde să ajungă.

Anul acesta, Moșule, mi-aș dori să ai în sac un an bun, să-mi aduci aproape oameni dragi rătăciți prin valurile timpului și ale inconștienței și să-mi dai timp să petrec cu ei. Da, asta vreau, timp și răbdare să le ascult istorisirile din lumea largă.

Dacă poți mi-ar plăcea să-mi dai și un al ”șaptelea” simț ca să pot anticipa mai bine consecințele faptelor mele, să nu mai cred că tot ce vine împachetat frumos e bun de luat așa. Să știu să cercetez, nu doar să cred, să pot să sper în oameni buni și înțelegători.

În rest nu mai cer nimic pentru mine, doar pentru ai mei din suflet sănătate: un kilogram pentru fiecare.

PS: îți las gustări lângă brad și ai grijă- Vanessa te așteaptă să o mângâi 🙂

Cu drag,

cea mică de sub brad 😉

(da, Moșule, încă mă mai uit la luminile de Crăciun invers, de sub brad, dar tu știi asta deja)

Încă o dată: eu mai cred în profesori dedicaţi în învăţământul din România!

Am mai scris şi altă dată despre cei care mi-au fost mentori, despre cum m-au ajutat ei să găsesc drumul bun şi despre cât de mulţi astfel de oameni încă mai sunt în învăţământul românesc.

Azi scriu despre un om care prin determinare, profesionalism şi mult drag mi-a ghidat paşii la un moment dat. O veţi recunoaşte uşor mulţi dintre voi, am vorbit adesea despre acest dascăl în sesiune, la licenţă şi mai ales după ce am terminat facultatea, pentru că acela a fost momentul când am realizat cât de mult a contat faptul că am avut-o dascăl pe doamna profesoară Rogojinaru. „Rogo”, după cum o ştiu studenţii şi după cum îi spun chiar ceilalţi profesori ai catedrei de comunicare, este omul cel mai energic pe care l-am văzut vreodată, cu o determinare incredibilă. Luptă până în pânzele albe pentru ceea ce este just, pentru ca studenţii dânsei să primească cele mai bune recomandări, cele mai recente informaţii, cele mai actualizate exemple şi, mai ales, cea mai corectă evaluare.

Pentru mine personal este unul dintre pilonii de referinţă atât pentru cariera mea, cât şi ca exemplu de dăruire. Până să încep, în anul doi de facultate, cursurile cu Rogo habar nu aveam ce înseamnă PR. Mai exact nu ştiam nici ce caut la facultatea pe care am terminat-o cu drag până la urmă. Doamna profesoară ne-a ghidat către abecedarul PR-ului şi ne-a învăţat să-l folosim. De acolo, mai departe este treaba noastră cum îl aplicăm.

Crede cu tărie că studentul este cel care trebuie să muncească pentru a învăţa şi nu profesorul să fie cel care-i dă cu lingura îghiţituri. Eu am înţeles de la Rogo faptul că profesorii mei sunt acolo ca să-mi dea informaţiile de care am nevoie şi să ajusteze din când în când traseul pe care am ales să merg, dar niciodată ca să mă ţină de mână, cum mulţi probabil şi-ar dori.

Este mândră de fiecare dintre studenţii ce au reuşit să modifice câte ceva pentru facultatea din care au plecat, este recunoscătoare tuturor care au pus umărul la evenimentele pe care le găzduieşte an de an şi pe care le organizează împreună cu studenţii.

Îmi aduc aminte prima dată când am auzit „o să vedeţi voi la anul cu Rogo ce-o să mai învăţaţi. acolo nu mai merge cu copiuţe”. Pentru noi, copii de liceu de-abia ieşiţi de pe băncile liceului, părea că Rogo înseamnă sfărşitul lumii, dragonul cu multe capete ce ne va spulbera visele şi copiuţele.

De fapt, prima întâlnire cu Rogo la examen n-a facut decât să ne convingă că într-adevăt nu aveam ce face cu copiuţele. Totul se întâmpla după logica fiecăruia. Examenele te făceau să gândeşti pe baza a ceea ce-ţi fusese prezentat la curs prin exemple. Deci au avut dreptate: la Rogo nu aveam cum sa copiem, pentru că trebuia să gândim propriile soluţii.

De ce m-am gândit chiar azi să scriu despre Rogo şi nu despre un alt profesor? Pentru că acum are nevoie de sprijinul studenţilor ei, alumnilor, oameniilor din agenţii care i-au trecut prin mâini, conferenţiarilor ce au beneficiat de experienţa dânsei.

Doamna profesoară Adela Rogojinaru a fost diagnosticată cu cancer de piele cu multiple metastaze, o boală care poate fi tratată printr-o intervenţie agresivă cu citostatice Zelboraf. Tratamentul cu citostatice recomandat în regim de urgenţă este de ultimă oră, acordă 80% şanse ca tumora să se restrângă şi durerile să se diminueze considerabil.

Soluţia imediată pentru tratament este aducerea în ţară a dnei Adela Rogojinaru (deoarece acum se află la tratment în străinătate) cu sprijinul Universităţii Bucureşti, internarea şi administrarea de urgenţă a citostaticului Zelboraf. Acest medicament, de ultimă generaţie, nu este încă introdus pe lista medicamentelor compensate, fapt ce conduce la un cost total al tratamentului şi spitalizării de 15.000 de euro pe lună. Tratamentul durează în jur de 6 luni, costul integral ajungând la suma de 90.000 de euro.

Mi-ar plăcea ca şi alte generaţii să mai creadă, datorită doamnei Rogojinaru, în învăţământul românesc, ca şi alte generaţii să povestească peste ani cu drag despre emoţiile pe care le aveau la examenele dânsei, despre cum i-a ajutat să fie ceea ce sunt în cariera lor.

Imagine

Donaţia se poate face în conturile:
CONT LEI: RO19INGB0000999903185855,
CONT EURO: RO12INGB0000999903185496
Titular de cont: Lucia Astratinei, nepoata doamnei profesoare Adela Rogojinaru
COD SWIFT: INGBROBU, deschise la banca ING BANK N.V. Amsterdam – Sucursala Bucuresti, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 48, Sector 1, 011745, Bucuresti, Romania.

Liniştea doare.

Posted on

Liniştea (din eng. silence) pentru mine poate avea două sensuri: unul al complicităţii şi celălalt de răspuns negativ.

Complicitatea este liniştea care îţi alină nesiguranţa, care te face să vezi dincolo de cuvinte. Liniştea asta o caut, o cercetez şi o explorez în îmbrăţişări mute, în priviri ghiduşe, în gesturi mărunte.

Nu am înţeles, însă, niciodată liniştea aceea de expectativă, o linişte apăsătoare, dureroasă. Am spart-o mereu cu vorbe. Pe liniştea asta nu o pot lăsa să mă cuprindă pentru că e cumplită. Este cea care vine cu veşti rele, care nu aduce nimic bun, care îţi irită simţurile şi îţi întunecă gândirea. Apoi, este inutilă. Sfârşim la fel. Dacă stai să te gândeşti când ne naştem ţipăm de bucurie, doar moartea aduce linişte; aceeaşi linişte apăsătoare a pierderii. Şi atunci de ce să nu vorbeşti, mai bine?

Cu drag către un cititor melancolic, eu.

E uşor să mă faci să renunţ

Posted on

Lucrurile bune vin la cei ce aşteaptă, zice o vorbă. Răbdarea vine cu o răsplată frumoasă, dacă ştii să o preţuieşti şi să o foloseşti în avantajul tău. Asta mi s-a dovedit cu vârf şi îndesat de atât de multe ori! Din păcate pentru mine, nu am învăţat niciodată cât de important este să fii aşa. Mereu am vrut să sar paşi, să galopez prin viaţă spre ce-mi place şi să arunc repede urâtul. Acum aş fi vrut să fi învăţat şi lecţia asta: să iau lucrurile cum vin, fără să le gândesc prea mult sau cel puţin să am răbdare să se întâmple de la sine.

Aşa cum e uşor să zici „hai să mergem pas cu pas şi să vedem ce iese”, dar e greu să mă convingi să merg pe acelaşi drum cu tine, tot aşa poţi să mă faci să renunţ. De când mă ştiu am fost nehotărâtă, de aceea e bine să ştii tu ce vrei. Şi te gândeşti cum am trăit până acum? Cu momente potrivite şi cu o mare de oameni care au grijă să-mi fie bine.

Asta-i frumos în viaţă: să sune telefonul şi la celălalt capăt să fie un prieten bun care nu vrea decât să întrebe ce mai faci, cum eşti, unde ai dispărut în ultimul timp…cine îşi mai aduce aminte momentele astea?

Oamenii muncesc din greu să te facă să fii cum vor ei, să zici ce vor ei, să gândeşti cum vor ei. Important e să-ţi aduci aminte că dacă vor să te schimbe, nu eşti tu cel pe care îl vor, ci o reflecţie a imaginaţiei lor transpusă în tine.

De câte ori nu ne amăgim cu gândul că persoana de lângă noi este cea potrivită, deşi suntem conştienţi că facem concesii ca să fie aşa: „eh, şi ce dacă a uitat că azi e ziua mea. are mult de lucru”, „nu-i nimic dacă azi preferă să doarmă în loc să mă vadă pe mine, cea/cel de care spune că îi place aşa de mult”, „ce dacă nu are toate calităţile pe care mi le doream, lasă că are maşină” şi câte şi mai câte. Ne agăţăm de oameni care nu fac parte din noi, care în loc să ne ajute să creştem spre idealul nostru, ne trag într-o lume ce ne îndepărtează de el.

Astea sunt doar o parte din exemplele pentru care e mai uşor să renunţi, decât să te apuci de construit. Şi dacă mai credeai că lucrurile se pot schimba, învaţă să trăieşti cu ele aşa cum sunt.

La final, un mesaj de la Bob Marley himself:

Imagine

LDIR 2012

Posted on

Anul acesta a avut loc pentru a treia oară Let’s Do it, Romania!

Diferenţa dintre ce-a fost acum şi în anii trecuţi este simplă: în 2012 am adunat gunoiul selectiv. De anul ăsta trebuie să învăţăm să o facem şi pe asta. Obiectivele bine determinate şi o echipă hotărâtă au reuşit să scoată iar oamenii la curăţenie. Cea doua diferenţă este că nu doar noi am făcut curat pe 12 mai, ci încă alte 4 ţări alături de noi, pentru că este anul Let’s Do It, World!

Despre proiect puteţi afla multe doar printr-un simplu search pe Google. Ceea ce vreau eu să adaug este că nu ţine loc de strâns:

  •  mucu’ de ţigare
  • ambalajul de pe jos
  • sticla de suc/apă
  • gunoiul de la grătar
  • gunoieri

Acestea fiind clarificate, vă propun să vă înscrieţi la anul, dacă n-aţi făcut-o deja. Mai ales voi ăştia de ziceţi „nu mă duc eu să strâng după alţii” şi nu strângeţi nici după voi.

Acum închei pentru că m-a luat valul. Vă las cu un singur exemplu:

O doamna la vârsta de aproximativ 50 de ani a venit la mine sâmbătă dimineaţă când înscrierile erau aproape terminate. Mi-a zis foarte entuziasmată că auzise de doar jumătate de oră despre LDIR şi unde sunt punctele de înscriere şi că a decis să vină la curăţenie. Într-o jumătate de oră! De ce? Pentru că voia să dea un exemplu că România poate fi altfel, că se pot schimba lucruri.

Eu am admirat-o pentru determinare şi spontaneitate. Treaba voastră ce culegeţi de aici.

We did it again!

România mea

Posted on

Postul acesta este rezultatul unei discuţii de la metrou. O cunoştinţă mi-a spus oftând „pleacă din ţară dacă poţi. măcar voi tinerii să mai plecaţi, noi bătrânii rămânem… voi mai aveţi o şansă. dacă eram iar la 20 de ani nici nu m-aş mai fi gândit să rămân”. Ce e aşa diferit faţă de ce auzi zilnic? Frazele astea sunt spuse de cineva care are cu indulgenţa 35 de ani şi îşi spune „bătrână”. Asta mă face să cred că unii dintre noi ar trebui să mai rămână pe acasă.

Dar eu nu văd România lipsită de speranţă. Eu, totuşi, cred că dacă e pe mâini bune, România poate fi şi educată, şi şcolită, şi turistică, şi cu infrastructură. Eu văd în România „acasă”, „bunica”, „munte”, „mare”, „mama, „gaşca de la bloc”, „prietenii de-o viaţă”. Toate motive puternice, în principiu, ca să rămân…

România mea poate fi salvată. România mea nu arată ca la UE: cu bătrâni muritori de foame, copii ai străzii, gunoaie, cerşetori, hoţi de buzunare şi emigranţi.

La mine „acasă” arată altfel. Arată aşa:

Această prezentare necesită JavaScript.