Flux RSS

Londra sau Paris

Posted on

Acum câţiva ani aş fi ales Londra cu ochii închişi. Mi se părea locul ideal de vacanţă, oraşul în care aş fi cea mai fericită să ajung pentru că aveam atâtea de văzut şi de făcut. Dar după ce am început să lucrez tot mai mult cu locuitorii lui, mi-am mai schimbat părerea.

Parisul, pe de altă parte, nu prea m-a atras. Poate şi din cauză că nu am avut niciodată vreo afinitate pentru Franţa sau limba franceză; dimpotrivă. Dar acum vreo doi ani mi-am propus să ajung să văd ţara asta. Din două motive, singurele de până acum: Disneyland Paris şi Coasta de Azur.

În acest spirit am găsit azi-dimineaţă un infografic simpatic despre bătălia dintre aceste două oraşe. Eu tot nu mi-am ales favoritul, dar poate pe voi vă ajută dacă vă planificaţi curând o vacanţă.

Deci: Londra sau Paris?

Imagine

Instanţe noi

Posted on

Mă gândesc de câteva zile încoace cât de fain e când se întâmplă lucuri neaşteptate fericite. Când credeam că o să-mi petrec vara cu disertaţia în braţe şi plictisindu-mă între betoane, viaţa arată, din nou, că poate mai mult de atât.

Astea-s momentele mele preferate, când mi se demonstrează că mai exită oameni pe care încă nu-i ştiu, dar care or să apară la momentul potrivit ca să-mi bucure zilele. De-asta e bine să crezi că întotdeauna vine ceva mai bun, chiar mai bun decât cel mai bun!

Prima mea bicicletă

Posted on

În seara asta răsfoiam liniștită mail-urile pe telefon când am văzut un titlu care mi-a atras atenția. Era newsletter-ul de la comunitatea Smark: ”Renașterea Pegas, un experiment cu rezultate pozitive”.

Nu am îndoieli că cei de-odată cu mine, cel puțin, știu deja de ce acest titlu m-a făcut să vreau să deschid mailul ca să aflu mai multe. Pegas era bicicleta renumită a oricărui copil din anii ’90. Inclusiv a mea.

Nu țin minte cum s-a întâmplat, dacă mi-am dorit-o sau a fost ideea alor mei, dar știu că într-o zi tata a scos din garaj (vremea când în spatele oricărui bloc stăteau aliniate garajele în care își parcau ai noștri mașinile și pe care, adesea, îl foloseau și ca spațiu de depozitare) o bicicletă și a zis să mă urc pe ea. Era Pegasul. Am reținut marca pentru că m-a intrigat alăturarea dintre calul înaripat și numele Pegas. Îmi părea ca un nume de personaj de poveste, din desenele animate a la Cartoon Network.

Tata a încercat să mă susțină de șa….poate, poate îmi făceam curaj să mă urc singură. N-a reușit, așa că m-a dat pe mâna unui prieten cu doi ani mai mare, deja experimentat într-ale mersului cu bicicleta. El a fost, cred, mai puțin îngrijorat de soarta mea în eventualitatea unei căzături și, de fiecare dată când prindeam viteză, îmi dădea drumul de șa să merg singură. Așa mi-am luat nenumărate trânte și julituri, dar până la urmă am reușit. Nu m-am dat bătută până nu am reușit să domin Pegasul meu drag. Am mers câțiva ani buni cu acea bicicletă, până când a dispărut din garajul nostru, așa cum a venit: fără să știu unde și de ce.

Peste ani, cândva pe la începutul liceului, m-am dus în vizită la o prietenă care locuia la Fierbinți, Ialomița. Ca să ne petrecem ziua de vară a propus să ne plimbăm cu bicicleta. Ea avea un Mountain Bike și o bicicletă mare de adulți (sigur recunoașteți modelul de prin curțile bunicilor). Pentru că eram trei și bicicleta cealaltă avea portbagaj, mi-a lăsat mie Mountain Bike-ul. Problema a apărut în momentul în care a trebuit să cobor de pe ea. Am tras o căzătură atât de serioasă, încât și astăzi am o cicatrice imensă la genunchi. De atunci știu că sunt fidelă mărcii pe care am învățat să merg sau măcar formei aceleia de bicicletă.

Sunt foarte bucuroasă de noul trend ”biciclistic” din București, nu doar pentru că îl susțin ca formă de relaxare și întreținere, ci pentru că utilizează biciclete pe care pot până și eu să merg: bicicleta după modelul Pegas.

Imagine

Viata lui Pi

Posted on

Am văzut şi eu, în sfârşit, „Viaţa lui Pi”.

Filmul nu doar că mi-a plăcut, m-a lăsat gândindu-mă care dintre cele două versiuni ale poveştii era adevărată. Cred că deja ştiţi cu toţii că varianta ecranizată este cea „în care există Dumnezeu”, cum zice Pi însuşi.

Povestea tânărului adolescent care se pierde pe ocean, deasupra Gropii Marianelor, singur, doar cu un tigru care îl acompaniază impresionează pentru că el nu decide să omoare tigrul, aşa cum animalul a făcut cu hiena. Dimpotrivă..pentru că nu l-a putut domina, Pi se retrage din barca de salvare pe o plută, în mijlocul oceanului.

Nu am să reiau povestea în întregime, însă ceea ce m-a impresionat a fost că la finalul raportului, autorităţile au crezut povestea ecranizată, că speranţa în mai bine a rezistat impulsului unei poveşti uşor de digerat.

Mi-a plăcut pentru că am rămas cu gândul şi cu sentimentul acolo, în poveste, toată seara trecută.

Aici este trailerul în cazul în care l-aţi ratat şi sunteţi curioşi.

Comunicarea non-verbală

Posted on

Mi-a plăcut să descopăr gândurile oamenilor prin expresiile faciale de mult timp, dar acest interes s-a manifestat mai puternic mergând la cursurile de comunicare ale domnului profesor Dinu, în facultate. Adăugând şi orele de imagologie şi de antropologie, s-a transformat uşor într-o pasiune. Mai jos sunt câteva exemple din viaţa cotidiană când sunt utilizate acestea.

Ce faci când e furtună?

Posted on

Ce faci când e furtună afară?

Iei umbrela, o deschizi ca să te apere de stropi și fugi spre adăpost. Toți fugim de furtună. Ai zice că e nebun cel care așteaptă să se prăbușească cerul asupra lui. Dacă ești mai norocos doar privești, de la căldură, cum se scurg picăturile pe geamul aburit de respirația ta caldă. Privești cum fug ceilalți, cum își caută locul, adăpostul. Îți spui probabil, în gând, ”ce bine e de mine aici, înăuntru, la căldură”, ”ce bine că eu am casă”..”ce bine!”…

Dar dacă furtuna e înăuntru..ce faci atunci? Unde fugi? Sau stai să te bată vântul, ploaia, tunetele?

Cel mai curând, mie, îmi vine să fug o dată cu ceilalți. Problema mea, care poate nu e doar a mea, este să găsesc direcția. Din fericire, adesea, mă găsește ea pe mine înainte ca eu să apuc să o zăresc măcar. Nu știu niciodată dacă e bine, dacă e rău că e așa…știu doar că e bine când o văd și eu într-un final.

Sunt un om spiritual, cred că nimic nu e întâmplător în viață și că soarta se învârte în cerc, astfel încât fiecare faptă să nu rămână fără răsplată. De aceea, când vin furtunile, deși mă iau prin surprindere de fiecare dată, eu știu că o să tot apară până când o să învăț tot ceea ce e de învățat din fiecare experiență.

Furtunile din paharul meu cu apă vreau să cred că țin de lecții pe care le am de învățat ca să pot ajunge mai departe. Era o vorbă care spunea că de-abia atunci când ajungi la țelul tău vei înțelege de ce a trebuit să parcurgi toți pașii de dinainte. Probabil că așa voi spune și eu când voi recunoaște drumul către țel.

Până atunci îmi caut adăpostul, presimt că pentru furtuna ce vine nu e suficientă umbrela mea cu dormitorul lui Van Gogh.

 

My New Year’s resolution

Posted on

Ce-mi doresc pentru noul an e comprimat în aproape 3 minute și jumătate de versurile clipului de mai sus: Norah Jones- Come away with me

Scrisoarea mea către Moșul

Posted on

Dragă Moș Crăciun,

Încep prin a-ți mulțumi pentru bucuriile de anul trecut, pentru momentele fericite și pentru darurile potrivite. Am început anul mergând la vale, crezând că, de fapt, urc un deal nou. Apoi am aflat, din nou, că viața nu e eternă, că oricând speranța este năruită de realitate. Dar tot în anul ce va trece curând am descoperit că fiecare experiență trăită este o lecție pe care trebuia să o învăț ca să merg mai departe, ca să ajung unde mi-am propus. Dragă Moșule, mi-a spus cineva, nu de mult, că dacă vreau pot muta munții din loc. Acum, la final de an, trăgând linie, tind să cred că e posibil să fi avut dreptate: oricine poate muta munții, numai să vrea, să știe clar în ce direcție trebuie să meargă și unde să ajungă.

Anul acesta, Moșule, mi-aș dori să ai în sac un an bun, să-mi aduci aproape oameni dragi rătăciți prin valurile timpului și ale inconștienței și să-mi dai timp să petrec cu ei. Da, asta vreau, timp și răbdare să le ascult istorisirile din lumea largă.

Dacă poți mi-ar plăcea să-mi dai și un al ”șaptelea” simț ca să pot anticipa mai bine consecințele faptelor mele, să nu mai cred că tot ce vine împachetat frumos e bun de luat așa. Să știu să cercetez, nu doar să cred, să pot să sper în oameni buni și înțelegători.

În rest nu mai cer nimic pentru mine, doar pentru ai mei din suflet sănătate: un kilogram pentru fiecare.

PS: îți las gustări lângă brad și ai grijă- Vanessa te așteaptă să o mângâi 🙂

Cu drag,

cea mică de sub brad 😉

(da, Moșule, încă mă mai uit la luminile de Crăciun invers, de sub brad, dar tu știi asta deja)

Suzuki Fest-raliul on road

Posted on

Într-o zi, acum vreo câteva săptămâni, primesc newsletter-ul obișnuit de la Suzuki în care de data aceasta mi se povestește de un concurs. Cum că se întâmplă la Harghita și dacă o să câștig pot merge acolo un weekend..și am zis ”hai să vedem ce se întâmplă, tot n-am câștigat nimic niciodată”. Spre surprinderea mea telefonul a sunat la început de decembrie cu vestea că am câștigat. Bucuria a fost mai mare că am câștigat și eu, pentru prima dată în viață, ceva.

Așa că am făcut bagajele, m-am urcat într-al meu Suzuki și am condus șapte ore până la Harghita, unde am ajuns la nămeții Moșului. A doua zi de dimineață aveam program de concurs On Road și Off Road. Din păcate zăpada mare, mașina joasă nu m-au lăsat să mă scufund, dar uite așa am ajuns copilot în Suzuki Jimny.

Experiența de începător a fost plăcută, mă simțeam ca un copil care caută sub nămeți cadourile ascunse ale lui Moș Crăciun. Îți aduceai aminte că ești la concurs când îi vedeai pe ceilalți pe traseu.

Tot pentru prima dată am văzut un trial de Off Road pe viu. Dacă la TV te mai minunezi, să stai în mijlocul motoarelor turate la maxim, la 2 pași de roțile în aer, urmărind copilotul cum sare pe caroserie ca să ajute șoferul, cum trage de mașină cu o sfoară ca să ia demaraj, e cu totul altă poveste. Înainte de Suzuki Fest aș fi zis că poate aș fi încercat și eu o dată în viață un off road (cu o mașină adecvată, desigur), dar acum cred ca mi-e mai bine în Swift-ul meu.

Suzuki Fest a fost marele alb: zăpada albă, swift alb, jimny alb, cascada înghețată. Marele alb motorizat.

Imagine

The Oracle Experience

Posted on

Deși titlul l-am ales în engleză vreau să povestesc pe limba mea despre cum e să fii angajat într-o multinațională unde oamenii vin de drag la birou. Doi ani și jumătate nu am mai folosit expresia ”mă duc la muncă” sau ”sunt la muncă”. Mi se pare ciudată chiar și acum, când o rostesc în gând, scriind-o. Întotdeauna mă duceam ”la birou”.

Experiența Oracle a fost, pentru mine, surprinzătoare. Am descoperit oameni care m-au făcut să plec de acasă tot spre acasă, care mi-au schimbat ideile preconcepute, care mi-au arătat că pot fi un om mai bun. Deși nu a fost ”my dream job” din punct de vedere al traseului profesional, a fost my dream team. Când am plecat i-aș fi luat pe toți cu mine, ca să mai am timp să-i văd, să-mi povestească, să mai fiu parte din OMM.

O să-mi lipsească prânzul de la etajul 13 cu fetele mele zâmbărețe care îl ”încolțeau” de fiecare dată pe Bogdan (omul cu ”otrava”) cu glumele tipic feminine, o să-mi fie dor nespus să ajung la biroul meu și să știu că vine Alina dimineața, să ajungă și Katia pe la 10 cu zâmbetul de Bartoc, cum ar zice Gabi, Vlad să fie în centrul discuțiilor, Mihai să fie curios să știe tot înaintea tuturor, Larisa să-și facă griji pentru Osho (mâțul cel pufos), să le întreb de fiecare dată pe Monica și pe Ada de la prima oră ”avem multe” și desigur de-abia așteptam următoarea vacanță exotica a Monicăi și să vedem ce bunătăți a mai gătit Ada. Mirela și Loredana ne refăceau stocul cu dulciuri, fetele cu comanda la ”hăinuțe” online (Cătă găsea mereu ceva frumos și ieftin)…ah..câte și mai câte.

Le mulțumesc pentru toate și pentru acești ani minunați care o să mă facă mereu să vreau să revin ”acasă” în Pipera 42.

Imagine