Flux RSS

Category Archives: Iti recomand

Londra sau Paris

Posted on

Acum câţiva ani aş fi ales Londra cu ochii închişi. Mi se părea locul ideal de vacanţă, oraşul în care aş fi cea mai fericită să ajung pentru că aveam atâtea de văzut şi de făcut. Dar după ce am început să lucrez tot mai mult cu locuitorii lui, mi-am mai schimbat părerea.

Parisul, pe de altă parte, nu prea m-a atras. Poate şi din cauză că nu am avut niciodată vreo afinitate pentru Franţa sau limba franceză; dimpotrivă. Dar acum vreo doi ani mi-am propus să ajung să văd ţara asta. Din două motive, singurele de până acum: Disneyland Paris şi Coasta de Azur.

În acest spirit am găsit azi-dimineaţă un infografic simpatic despre bătălia dintre aceste două oraşe. Eu tot nu mi-am ales favoritul, dar poate pe voi vă ajută dacă vă planificaţi curând o vacanţă.

Deci: Londra sau Paris?

Imagine

Instanţe noi

Posted on

Mă gândesc de câteva zile încoace cât de fain e când se întâmplă lucuri neaşteptate fericite. Când credeam că o să-mi petrec vara cu disertaţia în braţe şi plictisindu-mă între betoane, viaţa arată, din nou, că poate mai mult de atât.

Astea-s momentele mele preferate, când mi se demonstrează că mai exită oameni pe care încă nu-i ştiu, dar care or să apară la momentul potrivit ca să-mi bucure zilele. De-asta e bine să crezi că întotdeauna vine ceva mai bun, chiar mai bun decât cel mai bun!

Viata lui Pi

Posted on

Am văzut şi eu, în sfârşit, „Viaţa lui Pi”.

Filmul nu doar că mi-a plăcut, m-a lăsat gândindu-mă care dintre cele două versiuni ale poveştii era adevărată. Cred că deja ştiţi cu toţii că varianta ecranizată este cea „în care există Dumnezeu”, cum zice Pi însuşi.

Povestea tânărului adolescent care se pierde pe ocean, deasupra Gropii Marianelor, singur, doar cu un tigru care îl acompaniază impresionează pentru că el nu decide să omoare tigrul, aşa cum animalul a făcut cu hiena. Dimpotrivă..pentru că nu l-a putut domina, Pi se retrage din barca de salvare pe o plută, în mijlocul oceanului.

Nu am să reiau povestea în întregime, însă ceea ce m-a impresionat a fost că la finalul raportului, autorităţile au crezut povestea ecranizată, că speranţa în mai bine a rezistat impulsului unei poveşti uşor de digerat.

Mi-a plăcut pentru că am rămas cu gândul şi cu sentimentul acolo, în poveste, toată seara trecută.

Aici este trailerul în cazul în care l-aţi ratat şi sunteţi curioşi.

Comunicarea non-verbală

Posted on

Mi-a plăcut să descopăr gândurile oamenilor prin expresiile faciale de mult timp, dar acest interes s-a manifestat mai puternic mergând la cursurile de comunicare ale domnului profesor Dinu, în facultate. Adăugând şi orele de imagologie şi de antropologie, s-a transformat uşor într-o pasiune. Mai jos sunt câteva exemple din viaţa cotidiană când sunt utilizate acestea.

The Oracle Experience

Posted on

Deși titlul l-am ales în engleză vreau să povestesc pe limba mea despre cum e să fii angajat într-o multinațională unde oamenii vin de drag la birou. Doi ani și jumătate nu am mai folosit expresia ”mă duc la muncă” sau ”sunt la muncă”. Mi se pare ciudată chiar și acum, când o rostesc în gând, scriind-o. Întotdeauna mă duceam ”la birou”.

Experiența Oracle a fost, pentru mine, surprinzătoare. Am descoperit oameni care m-au făcut să plec de acasă tot spre acasă, care mi-au schimbat ideile preconcepute, care mi-au arătat că pot fi un om mai bun. Deși nu a fost ”my dream job” din punct de vedere al traseului profesional, a fost my dream team. Când am plecat i-aș fi luat pe toți cu mine, ca să mai am timp să-i văd, să-mi povestească, să mai fiu parte din OMM.

O să-mi lipsească prânzul de la etajul 13 cu fetele mele zâmbărețe care îl ”încolțeau” de fiecare dată pe Bogdan (omul cu ”otrava”) cu glumele tipic feminine, o să-mi fie dor nespus să ajung la biroul meu și să știu că vine Alina dimineața, să ajungă și Katia pe la 10 cu zâmbetul de Bartoc, cum ar zice Gabi, Vlad să fie în centrul discuțiilor, Mihai să fie curios să știe tot înaintea tuturor, Larisa să-și facă griji pentru Osho (mâțul cel pufos), să le întreb de fiecare dată pe Monica și pe Ada de la prima oră ”avem multe” și desigur de-abia așteptam următoarea vacanță exotica a Monicăi și să vedem ce bunătăți a mai gătit Ada. Mirela și Loredana ne refăceau stocul cu dulciuri, fetele cu comanda la ”hăinuțe” online (Cătă găsea mereu ceva frumos și ieftin)…ah..câte și mai câte.

Le mulțumesc pentru toate și pentru acești ani minunați care o să mă facă mereu să vreau să revin ”acasă” în Pipera 42.

Imagine

Încă o dată: eu mai cred în profesori dedicaţi în învăţământul din România!

Am mai scris şi altă dată despre cei care mi-au fost mentori, despre cum m-au ajutat ei să găsesc drumul bun şi despre cât de mulţi astfel de oameni încă mai sunt în învăţământul românesc.

Azi scriu despre un om care prin determinare, profesionalism şi mult drag mi-a ghidat paşii la un moment dat. O veţi recunoaşte uşor mulţi dintre voi, am vorbit adesea despre acest dascăl în sesiune, la licenţă şi mai ales după ce am terminat facultatea, pentru că acela a fost momentul când am realizat cât de mult a contat faptul că am avut-o dascăl pe doamna profesoară Rogojinaru. „Rogo”, după cum o ştiu studenţii şi după cum îi spun chiar ceilalţi profesori ai catedrei de comunicare, este omul cel mai energic pe care l-am văzut vreodată, cu o determinare incredibilă. Luptă până în pânzele albe pentru ceea ce este just, pentru ca studenţii dânsei să primească cele mai bune recomandări, cele mai recente informaţii, cele mai actualizate exemple şi, mai ales, cea mai corectă evaluare.

Pentru mine personal este unul dintre pilonii de referinţă atât pentru cariera mea, cât şi ca exemplu de dăruire. Până să încep, în anul doi de facultate, cursurile cu Rogo habar nu aveam ce înseamnă PR. Mai exact nu ştiam nici ce caut la facultatea pe care am terminat-o cu drag până la urmă. Doamna profesoară ne-a ghidat către abecedarul PR-ului şi ne-a învăţat să-l folosim. De acolo, mai departe este treaba noastră cum îl aplicăm.

Crede cu tărie că studentul este cel care trebuie să muncească pentru a învăţa şi nu profesorul să fie cel care-i dă cu lingura îghiţituri. Eu am înţeles de la Rogo faptul că profesorii mei sunt acolo ca să-mi dea informaţiile de care am nevoie şi să ajusteze din când în când traseul pe care am ales să merg, dar niciodată ca să mă ţină de mână, cum mulţi probabil şi-ar dori.

Este mândră de fiecare dintre studenţii ce au reuşit să modifice câte ceva pentru facultatea din care au plecat, este recunoscătoare tuturor care au pus umărul la evenimentele pe care le găzduieşte an de an şi pe care le organizează împreună cu studenţii.

Îmi aduc aminte prima dată când am auzit „o să vedeţi voi la anul cu Rogo ce-o să mai învăţaţi. acolo nu mai merge cu copiuţe”. Pentru noi, copii de liceu de-abia ieşiţi de pe băncile liceului, părea că Rogo înseamnă sfărşitul lumii, dragonul cu multe capete ce ne va spulbera visele şi copiuţele.

De fapt, prima întâlnire cu Rogo la examen n-a facut decât să ne convingă că într-adevăt nu aveam ce face cu copiuţele. Totul se întâmpla după logica fiecăruia. Examenele te făceau să gândeşti pe baza a ceea ce-ţi fusese prezentat la curs prin exemple. Deci au avut dreptate: la Rogo nu aveam cum sa copiem, pentru că trebuia să gândim propriile soluţii.

De ce m-am gândit chiar azi să scriu despre Rogo şi nu despre un alt profesor? Pentru că acum are nevoie de sprijinul studenţilor ei, alumnilor, oameniilor din agenţii care i-au trecut prin mâini, conferenţiarilor ce au beneficiat de experienţa dânsei.

Doamna profesoară Adela Rogojinaru a fost diagnosticată cu cancer de piele cu multiple metastaze, o boală care poate fi tratată printr-o intervenţie agresivă cu citostatice Zelboraf. Tratamentul cu citostatice recomandat în regim de urgenţă este de ultimă oră, acordă 80% şanse ca tumora să se restrângă şi durerile să se diminueze considerabil.

Soluţia imediată pentru tratament este aducerea în ţară a dnei Adela Rogojinaru (deoarece acum se află la tratment în străinătate) cu sprijinul Universităţii Bucureşti, internarea şi administrarea de urgenţă a citostaticului Zelboraf. Acest medicament, de ultimă generaţie, nu este încă introdus pe lista medicamentelor compensate, fapt ce conduce la un cost total al tratamentului şi spitalizării de 15.000 de euro pe lună. Tratamentul durează în jur de 6 luni, costul integral ajungând la suma de 90.000 de euro.

Mi-ar plăcea ca şi alte generaţii să mai creadă, datorită doamnei Rogojinaru, în învăţământul românesc, ca şi alte generaţii să povestească peste ani cu drag despre emoţiile pe care le aveau la examenele dânsei, despre cum i-a ajutat să fie ceea ce sunt în cariera lor.

Imagine

Donaţia se poate face în conturile:
CONT LEI: RO19INGB0000999903185855,
CONT EURO: RO12INGB0000999903185496
Titular de cont: Lucia Astratinei, nepoata doamnei profesoare Adela Rogojinaru
COD SWIFT: INGBROBU, deschise la banca ING BANK N.V. Amsterdam – Sucursala Bucuresti, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 48, Sector 1, 011745, Bucuresti, Romania.

„Mama, atât de mult mi-e de dor de tata”

Posted on

Aşa ziceau cei de la Timpuri Noi aici. Ascultând des melodia asta, din întâmplare mai mult, m-am gândit să scriu un post despre taţi în general.

Cu siguranţă fetele care citesc aici au zâmbit măcar o dată la o scenă de drag între un tată şi fiica sa. La fel cum voi, băieţii, vă duceţi cu gândul la proprii taţi când vedeţi o scenă asemănătoare între un tată şi fiul său.

Subiectul a fost explorat de-a lungul timpului şi de campanii de comunicare. Câteva exemple mai jos.

VW Polo

Subaru

Telecom

Tătici felicitări pentru copiii voştri şi aveţi grijă să vi-i ţineţi aproape mereu. Multe lucruri pe lumea asta sunt ireversibile, dar mai ales faptul că ţi-ai ignorat copilul la un moment dat. El nu uită, chiar dacă tu zici că e prea mic.

LDIR 2012

Posted on

Anul acesta a avut loc pentru a treia oară Let’s Do it, Romania!

Diferenţa dintre ce-a fost acum şi în anii trecuţi este simplă: în 2012 am adunat gunoiul selectiv. De anul ăsta trebuie să învăţăm să o facem şi pe asta. Obiectivele bine determinate şi o echipă hotărâtă au reuşit să scoată iar oamenii la curăţenie. Cea doua diferenţă este că nu doar noi am făcut curat pe 12 mai, ci încă alte 4 ţări alături de noi, pentru că este anul Let’s Do It, World!

Despre proiect puteţi afla multe doar printr-un simplu search pe Google. Ceea ce vreau eu să adaug este că nu ţine loc de strâns:

  •  mucu’ de ţigare
  • ambalajul de pe jos
  • sticla de suc/apă
  • gunoiul de la grătar
  • gunoieri

Acestea fiind clarificate, vă propun să vă înscrieţi la anul, dacă n-aţi făcut-o deja. Mai ales voi ăştia de ziceţi „nu mă duc eu să strâng după alţii” şi nu strângeţi nici după voi.

Acum închei pentru că m-a luat valul. Vă las cu un singur exemplu:

O doamna la vârsta de aproximativ 50 de ani a venit la mine sâmbătă dimineaţă când înscrierile erau aproape terminate. Mi-a zis foarte entuziasmată că auzise de doar jumătate de oră despre LDIR şi unde sunt punctele de înscriere şi că a decis să vină la curăţenie. Într-o jumătate de oră! De ce? Pentru că voia să dea un exemplu că România poate fi altfel, că se pot schimba lucruri.

Eu am admirat-o pentru determinare şi spontaneitate. Treaba voastră ce culegeţi de aici.

We did it again!

De ce să nu (mai) mănânci de la McDonald’s?

Posted on

Nu că în România ar fi o problemă majoră precum în America, dar mă gândesc că a început să se audă şi pe aici despre mâncarea nesănătoasă, alimentaţie necorespunzătoare…e o modă mai mult, cred.

Dar dacă încă nu te-ai hotărât să-ţi faci abonament la sală şi bei măcar o bere/cola/fanta/sprite pe zi şi mănânci măcar o porţie de cartofi la 2,3 zile poate ar fi un moment bun să vezi filmul de mai jos. Eu am învăţat pe pielea mea de ce nu-i bine să beau nici măcar apă minerală sau să pun piper în mâncare. Mai vorbim după film 😉

Grădina Verona

Posted on

Această prezentare necesită JavaScript.

Duminică am avut ocazia să vizitez grădina Verona împreună cu un grup de prietene vechi. Aşteptându-le mi-am dat seama cât de frumos era locul în care ne-am dat întâlnire.

Pe lângă atmosfera boemă creată de umbreluţele albe, scaunele neuniforme şi cele tip şezlong, pătratul de iarbă verde în care mişunau copii şi copacii tot mai verzi, este un spaţiu liniştit, deşi era full. Nimeni nu ridică vocea, nimeni nu este deranjat de nimeni şi toată lumea se simte bine pe colţul său de masă. Oamenii sunt calzi şi primitori, de aceea se simte un aer relaxat de când intri pentru prima dată pe poartă.

Aici nu vii ca să faci impresie sau ca să vezi cine ce mai face. Nu. Vii doar ca să te simţi bine, să te relaxezi şi, eventual, ca să observi lumea aşa cum ar trebui să fie ea zi de zi: relaxată. La grădină nu se fac rezervări, aşa că nu puteţi decât să vă prezentaţi la faţa locului şi să vedeţi ce găsiţi.

Directions: în spate la cărtureşti.