Flux RSS

Category Archives: My do’s

GreenBiz Forum

Posted on

Editia de anul acesta a GreenBiz mi s-a parut foarte bine organizata pentru ca desi am avut intarzieri lucrurile s-au desfasurat conform cu programul. Designul salii de la HoJo a fost decorat green de Harmony Design, ajutandu-ne sa intram in atmosfera mai repede. Iar in loc de cookies and snacks am avut fructe si apa plata (fara lamaie :P).

Dintre speakeri am fost curioasa de Mihaela Nicola, Sorin Oprescu (curiozitatea tuturor, de altfel), Raluca Fiser, Georgia Capuerte si proiectul Let’s Do It, Romania!. Fiecare dintre ei a adaugat elemente interesnate discutiei despre CSR. Mihaela Nicola spunea ca cel mai bine ar fi sa sustinem orice activitate de verde, mai bine decat sa o incoltim cu suspiciuni. Modalitatea prin care  a ales sa-si „ispaseasca pacatele poluatoarea” a fost sa cumpere o parte dintr-o padurice, in speranta ca, astfel, copacii nu vor mai fi taiati si acolo. Raluca Fiser (green revolution) a povestit despre Green Business Index care face un top 10 al companiilor „verzi” si despre criteriile ce trebuie indeplinite pentru a ajunge pe lista lor. Omul de comunicare al  Siveco, Georgia Capuerte, m-a interesat pentru ca voiam sa stiu ce si cum poate recicla o companie de soft. In principiu nu prea ar avea ce sa polueze, nu? Dar uite ca ajuta si ei, iar in 2010 au iesit chiar pe primul loc in GBI-ul celor de la Green Revolution.

Sorin Oprescu are nevoie de un paragraf special nu pentru ca este domn’ primar al capitalei, ci pentru ca a fost deliciul zilei si al salii. Cu  expresii colocviale Oprescu a povestit despre proiectul bicicletelor, al curateniei din Bucuresti care anul acesta se axeaza pe curatarea albiei Dambovitei, despre ce e mai bine pentru municipiu si motivele pentru care a decis sa actioneze astfel. Dintre masurile pe care domn’ primar le-a argumentat este si aceea de a nu muta gradina zoologica de unde este amplasata. Motivul: dezvoltatorii imobiliari vor invada spatiul care inainte era padurea Baneasa. Si-ar dori sa poata inverzi Bucurestiul, dar la momentul actual este greu de realizat, nu doar din lipsa de fonduri, ci mai degraba din lipsa de spatiu.

Proiectul LDIR a fost conform cu asteptarile pe care mi le creasem, adica au fost la obiect, ne-au aratat ce-au realizat in 2010 si cum se poate demara un proiect daca iti doresti sa-l realizezi. Mai mult, mi-au placut pentru ca m-am regasit printre ei: tineri aspiranti, profesionisti fara experienta, dar cu multa putere de munca si dorinta de a face diferenta intr-o tara in care toti incearca sa se incadreze in tipare. Au avut incredere in puterile lor si au realizat un proiect ce a adunat mii de  voluntari care am inteles ca si-au pastrat „spiritul de curatenie” chiar si dupa 25 septembrie 2010. Mai ales din acest ultim motiv sunt de laudat.

Nu am inteles niciodata de ce daca mananc seminte trebuie sa arunc cojile pe jos, nici de ce unora le este lene sa bage ambalajul/servetelul folosit inapoi in buzunar pana la primul cos de gunoi, de ce nu am invatat inca sa avem pubele de gunoi si la tara, de ce ne ia atat de mult sa intelegem niste concepte simple despre civilizatie si bun gust…ma mir ca inca mai sunt oameni carora li se par normale toate aceste lucruri…sau poate sunt eu anormala si restul,toti, sunt ok? hmmm….

Over and over and over again: one of the best vacations ever!

Posted on

Printr-o conjunctura fericita m-am nimerit saptamana trecuta in nordul Italiei intr-o vacanta scurta, dar plina. Ca sa apuc de-un fir al povestii am sa incep cu ideea pe care o am acum, dupa vizita, despre italieni: n-au nicio treaba cu lumea din jur. Ei o traiesc pe-a lor si cam atat. Sunt bucurosi de viata si o dovedesc fluierand la orice pas, nu se sinchisesc daca te grabesti si ai nevoie rapid de o informatie, ei tot in ritmul lor merg, nu se scuza daca te nimeresti in drumul lor si contrar povestilor despre energia pe care o emana…au un aer „ardelenesc” de lene cum nu se poate! In rest m-as intoarce oricand in zona asta din Italia. Mi-au ramas inca multe de vazut, desi am mers non stop- chiar si atunci cand picioarele mele erau mult prea obosite ca sa continue drumul.

Ma bucur, insa, ca am apucat sa vad Basilica San Antonio din Padova. Este renumit loc de pelerinaj pentru credinciosii din toata lumea, insa ceea ce mi-a atras cel mai mult atentia a fost reprezentarea mortii (si aici mi-aduc aminte de Cristina Bogdan, diriga, cum ne povestea despre moarte la cursuri). Pentru ca am plecat in vacanta chiar inainte de Pastele comun al ortodoxilor si al catolicilor am nimerit in Basilica in timpul uneia dintre slujbele pentru denii. Cred ca acesta a fost si unul dintre motivele pentru care mi s-a facut pielea de gaina de cand am intrat: corul, orga si vocea puternica a preotilor rasunau in incaperea enorma. Primul lucru care iti sare in ochi de cand pasesti inauntru este altarul, iar pe masura ce o inconjuri gasesti elemente ale laicului persiabil imbinandu-se cu icoane pictate ca si cum ar iesi din peretii laterali si ar cobora spre tine.  Mi-a ramas in minte o statuie de dimensiuni impresionante in care moartea era elementul central, dominand omul.

Un alt obiectiv interesant, mai  ales pentru durabilitate, este gradina botanica (orto botanico) a Facultatii de Medicina din Padova. Este cea mai veche din Europa fiind folosita in continuare pentru scopuri didactice si medicinale. M-a surprins cat de bine ingrijite si mentinute erau mai ales unele specii vechi de secole, precum Pomul lui David (un palmier imens) sau al lui Ghoete (deoarece poetul mai facea referire la el in poemele sale) plantat in 1585. Ba chiar mai important, accesul nu iti este ingradit in niciun fel: poti sa mergi printre plante, sa le atingi, sa le studiezi fara ca nimeni sa se ia de tine pentru ca „strici obiectivul”.

In zilele scurte pe care le-am avut la dispozitie era imposibil sa ratez Venetia si imprejurimile. Asadar sa vorbim despre orasul pe apa. Am vizitat si Palatul Dogilor si Basilica din piata San Marco, dar recunosc ca mi-a placut mai mult sa urc si sa cobor poduri, sa ma ratacesc pe strazile inguste si sa admir oamenii stand linistita la un pahar de vin intr-una dintre tratoriile ascunse de centrul aglomerat. Nu pot spune ca celelalte doua mi-au displacut, insa nu m-au surprins. E adevarat ca mi-au placut tavanele din aur, camera mare a dogilor si picturile ce se intindeau pe pereti intregi, insa aerul venetian era prezent numai in strada si intr-o parte importanta era dotorat marii care te facea sa te gandesti la vara si soare, desi stateai cu geaca pe tine.

Murano si Burano, doua dintre cele mai apropiate insule de Venetia, mi-au placut din acelasi motiv. Mai ales in Burano, in care turistii ajung mai rar, iti dadeai seama de cum e „viata la tara” in Italia: cu rufele intinse de la o cladire la alta, case viu colorate, inghetata buna si afaceri de familie cu dantela, peste sau sticla de murano. Peste tot in regiunea Veneto ai sa gasesti obiecte din sticla de murano: de la bijuterii, la artizanat si magneti de lipit pe frigiderele de acasa. Dantela si materiale lucrate manual sunt de gasit, mai ales, in Burano.

Veneto este intr-adevar alta lume. Nu am sa uit mirosul izbitor de apa sarata cand ieseam din gara din Venetia, mastile din orice vitrina, tavanele aurite, plimbarile cu barca, strazile inguste si inghesuite pe care te pierzi usor, cateva fructe de mare, un peste urias, o lasagna dementiala, pastele cu scoici si midii, cea mai buna ciocolata calda din viata mea si o bere rosie cu 6% alcool…my way to the wizard of OZ.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un nou drum

Posted on

Acum 4 ani a aparut o problema pe care am definit-o „drumul de urmat in viata”. Am  cercetat, am chestionat si un profesor iscusit a venit cu solutia salvatoare: Comunicare si  Relatii Publice la Litere.

A trebui sa stabilim obiectivele luptei de urmat pentru a ajunge pe drumul bun. Examene, examene, examene. Toate indeplinite prin respectarea strategiei (tocit carti) si a tacticilor ( rezolvat exercitii).

Evaluarea a fost simpla: calitativa si cantitativa-am intrat cu medie buna.

Planul pentru urmatorii 3 ani nu a fost stabilit decat tarziu. Prin anul 2 de facultate cand mi-am dat seama in ce balta ma balacesc. De aici am ramas la obiective: o cariera in comunicare (desi initial nu asta am vrut). Am aplicat PR-istic tactici si strategii de angajare specifice Imaginii Personale prin Mass-Media (ca doar ne-a invatat bine AMT).

Pana acum mi-a iesit. A mai ramas sa ard o etapa: sa absolv, ca sa am si baza teoretica, si baza practica. Asa ca va invit sa-mi fiti martori la „ardere” vineri, 4 iunie 2010, ora 14:00 la Drept-Aula Magna.

7 ani

Posted on

In 10 ani ti se schimba complet celulele din corp, in 5 ani se schimba un presedinte, intr-un an auzi milioane de sunete. In 7 ani oamenii se maturizeaza si devin de nerecunoscut.

La inceputul saptamanii m-am nimerit in curtea scolii pe care am batatorit-o 8 ani de zile. Curtea scolii in care am trecut de la copilarie la adolescenta, unde m-am batut prima data, unde m-am certat prima data… Din curiozitate am intrat si in scoala si am intrebat de singurul om de care imi mai aminteam: invatatoarea. Mi s-a spus grabit sa o caut la cancelarie „etajul 1, ultima usa”. Am urcat, desigur, pe scara elevilor ca sa-mi aduc aminte de copilarie. Ajunsa in capatul scarilor am pornit pe coridor. In capatul holului era o doamna care povestea cu pasiune despre „Alina” si despre noile tehnici de pictura catre alte doua doamne (mai tinere) care o ascultau cu interes. Am recunoscut imediat vocea si m-am emotionat. Mi-am continuat drumul zambitoare si m-am oprit intr-un colt in apropierea celor 3 doamne. La un moment dat doamna mai in varsta se intoarce, ca si cum ar astepta pe cineva, spre mine. Ma recunoaste si ma strange tare in brate.

Uimirea si bucuria doamnei invatatoare Biltz a fost mai mare decat ma asteptam, ceea ce ma bucura si acum. A renuntat repede la discutia cu cele doua doamne pentru a initia una cu mine. In timp ce vorbeam si-a adus aminte despre discutia anterioara si mi-a explicat ca „Alina” era colega mea draga pe care nu o mai vazusem de 7 ani si care era chiar in drum spre scoala. Doamna invatatoare a propus sa nu o anunte ca sa vedem daca ma recunoaste. Nici nu termina propozitia ca se si iveste o fata grabita pe scarile profesorilor. D-na Biltz o intampina si o invita sa se uite in jur. Nu ma recunoaste, dar dupa ce imi aude vocea inmarmureste de uimire. O revedere pe care nu o sa o uitam usor. Am ramas de vorba, am facut schimb de numere de telefon si ne-am continuat drumul.

Pe vremea copilariei eram nedespartite. Ne-am tocit uniformele impreuna pe bancile scolii, ne-am rupt pantalonii in parc la joaca si de-o data, in clasa a-8-a s-a rupt legatura. Pentru ca ne-am bucurat atat de mult de revedere am decis sa ne ocupam de o reuniune cu toti colegii, ceea ce se si intampla „as we speak”.

Primul pas a fost sa-i gasesc (traiasca Facebook! :P).  Nu mica mi-a fost uimirea si bucuria de a-i vedea. Chiar si numai printr-o fotografie. S-au schimbat atat de mult, incat pe unii nu i-am recunoscut usor. Copiii de altadata sunt greu recognoscibili de sub barbi, burtici, culori noi de par sau pur si simplu machiaj.

Toate fotografiile care mi-au trecut prin fata ochilor m-au facut mai curioasa sa-i vad „pe viu”. De-abia astept!

Wilcox, Dennis Wilcox

1122395801aDa, iata ca se poate! A venit si la noi un mare om de comunicare. In cazul in care l-ati ratat el a fost prezent in cadrul congresului Euprera,organizat de Universitatea Bucuresti si la evenimentul de lansare a cartii sale, organizat de editura Tritonic. Este un domn profesor american foarte simpatic, care a tinut in cadrul congresului cateva conferinte foarte interesante.

M-am simtit ca la o ora de curs sustinuta de domn’ profesor. Cartile pe care le-am tocit doi ani in engleza au aparut acum in romana. Trebuie sa recunosc ca nu m-am familiarizat usor cu ele, dar „cursurile” le-am prins din prima. A vorbit frumos si la subiect despre comunitatea online si despre cum se mai face azi comunicare in online. Cum poti dintr-un student bun sa ajungi un om de comunicare exceptional si am aflat multe „insight-uri” despre cum se face un site corporativ bun.

Si-a sustinut ideile cu convingere si seriozitate, fara a fi scortos, precum multi profesori romani bine cunoscuti 😉 Wilcox este un profesor demn de urmarit. Pe viu!

tic, tac, tic, tac…

Posted on

Emotiile au inceput sa se adune pentru ca nu mai sunt decat doua zile pana la prezentarile finale. Campania e gata, ideile au fost adunate, a ramas doar ziua cea mare, 18 mai.

Cum am lucrat pana acum? Din greu, cu spor si razand. Momentele de oboseala au fost destule, dar le-am trecut razand fie de oboseala insasi, fie de glumele inerente datorate ei. Nu-i greu sa lucrezi cand ai o echipa care te sustine si iti apreciaza ideile oricat de trasnite ar fi. La noi totul se recicleaza, chiar si ideile! Daca nu pot fi aplicate in forma bruta le tranformam in unele realizabile.

Partea cea mai frumoasa din experienta de pana acum este ca am invatat sa ne adaptam fiecare ceilelalte pentru un scop comun. Nu a mai existat „am treaba dupa 6, nu pot sa stau”, „hai sa ne grabim pentru ca eu trebuie sa plec” sau  „hai sa ne vedem mai devreme pentru ca eu dupa doua plec acasa”.

Fetele nu si-au mai vazut „casa” de doua saptamani, dar am vazut impreuna Bulgaria. 😀

Tehnologia ma urmareste

Posted on

Spuneam intr-un post anterior ca nu am inteles prea bine cum functioneaza noile tehnologii, dar astazi, la Olimpiade, am inteles ca nimic nu e intamplator.

Clientul nostru, adica al 5 O’clock TeaM, este antivirului Kaspersky. Asta inseamna ca de acum incolo o sa aflu multe detalii tehnice, cel putin despre antivirusi, ceea ce ma bucura. Unul dintre gandurile mele pe termen lung era sa detaliez informatiile pe care deja le-am „furat” de la amicii mei mai priceputi in ale PC-ului. Si iata ca ocazia s-a ivit cand ma asteptam mai putin.

Cred ca e adevarat ca atunci cand lucrezi cu un client ajungi sa-i cunosti foarte bine nu doar bussinesul, ci si mediul organizational din care provine, dezvoltandu-ti astfel propriile cunostintele. De asta e PR o provocare:  e mereu loc de mai mult, mai bine.

Concluzia:  de-abia astept sa ma apuc de treaba!