RSS Feed

Scrisoarea mea către Moșul

Posted on

Dragă Moș Crăciun,

Încep prin a-ți mulțumi pentru bucuriile de anul trecut, pentru momentele fericite și pentru darurile potrivite. Am început anul mergând la vale, crezând că, de fapt, urc un deal nou. Apoi am aflat, din nou, că viața nu e eternă, că oricând speranța este năruită de realitate. Dar tot în anul ce va trece curând am descoperit că fiecare experiență trăită este o lecție pe care trebuia să o învăț ca să merg mai departe, ca să ajung unde mi-am propus. Dragă Moșule, mi-a spus cineva, nu de mult, că dacă vreau pot muta munții din loc. Acum, la final de an, trăgând linie, tind să cred că e posibil să fi avut dreptate: oricine poate muta munții, numai să vrea, să știe clar în ce direcție trebuie să meargă și unde să ajungă.

Anul acesta, Moșule, mi-aș dori să ai în sac un an bun, să-mi aduci aproape oameni dragi rătăciți prin valurile timpului și ale inconștienței și să-mi dai timp să petrec cu ei. Da, asta vreau, timp și răbdare să le ascult istorisirile din lumea largă.

Dacă poți mi-ar plăcea să-mi dai și un al ”șaptelea” simț ca să pot anticipa mai bine consecințele faptelor mele, să nu mai cred că tot ce vine împachetat frumos e bun de luat așa. Să știu să cercetez, nu doar să cred, să pot să sper în oameni buni și înțelegători.

În rest nu mai cer nimic pentru mine, doar pentru ai mei din suflet sănătate: un kilogram pentru fiecare.

PS: îți las gustări lângă brad și ai grijă- Vanessa te așteaptă să o mângâi 🙂

Cu drag,

cea mică de sub brad 😉

(da, Moșule, încă mă mai uit la luminile de Crăciun invers, de sub brad, dar tu știi asta deja)

Anunțuri

Suzuki Fest-raliul on road

Posted on

Într-o zi, acum vreo câteva săptămâni, primesc newsletter-ul obișnuit de la Suzuki în care de data aceasta mi se povestește de un concurs. Cum că se întâmplă la Harghita și dacă o să câștig pot merge acolo un weekend..și am zis ”hai să vedem ce se întâmplă, tot n-am câștigat nimic niciodată”. Spre surprinderea mea telefonul a sunat la început de decembrie cu vestea că am câștigat. Bucuria a fost mai mare că am câștigat și eu, pentru prima dată în viață, ceva.

Așa că am făcut bagajele, m-am urcat într-al meu Suzuki și am condus șapte ore până la Harghita, unde am ajuns la nămeții Moșului. A doua zi de dimineață aveam program de concurs On Road și Off Road. Din păcate zăpada mare, mașina joasă nu m-au lăsat să mă scufund, dar uite așa am ajuns copilot în Suzuki Jimny.

Experiența de începător a fost plăcută, mă simțeam ca un copil care caută sub nămeți cadourile ascunse ale lui Moș Crăciun. Îți aduceai aminte că ești la concurs când îi vedeai pe ceilalți pe traseu.

Tot pentru prima dată am văzut un trial de Off Road pe viu. Dacă la TV te mai minunezi, să stai în mijlocul motoarelor turate la maxim, la 2 pași de roțile în aer, urmărind copilotul cum sare pe caroserie ca să ajute șoferul, cum trage de mașină cu o sfoară ca să ia demaraj, e cu totul altă poveste. Înainte de Suzuki Fest aș fi zis că poate aș fi încercat și eu o dată în viață un off road (cu o mașină adecvată, desigur), dar acum cred ca mi-e mai bine în Swift-ul meu.

Suzuki Fest a fost marele alb: zăpada albă, swift alb, jimny alb, cascada înghețată. Marele alb motorizat.

Imagine

The Oracle Experience

Posted on

Deși titlul l-am ales în engleză vreau să povestesc pe limba mea despre cum e să fii angajat într-o multinațională unde oamenii vin de drag la birou. Doi ani și jumătate nu am mai folosit expresia ”mă duc la muncă” sau ”sunt la muncă”. Mi se pare ciudată chiar și acum, când o rostesc în gând, scriind-o. Întotdeauna mă duceam ”la birou”.

Experiența Oracle a fost, pentru mine, surprinzătoare. Am descoperit oameni care m-au făcut să plec de acasă tot spre acasă, care mi-au schimbat ideile preconcepute, care mi-au arătat că pot fi un om mai bun. Deși nu a fost ”my dream job” din punct de vedere al traseului profesional, a fost my dream team. Când am plecat i-aș fi luat pe toți cu mine, ca să mai am timp să-i văd, să-mi povestească, să mai fiu parte din OMM.

O să-mi lipsească prânzul de la etajul 13 cu fetele mele zâmbărețe care îl ”încolțeau” de fiecare dată pe Bogdan (omul cu ”otrava”) cu glumele tipic feminine, o să-mi fie dor nespus să ajung la biroul meu și să știu că vine Alina dimineața, să ajungă și Katia pe la 10 cu zâmbetul de Bartoc, cum ar zice Gabi, Vlad să fie în centrul discuțiilor, Mihai să fie curios să știe tot înaintea tuturor, Larisa să-și facă griji pentru Osho (mâțul cel pufos), să le întreb de fiecare dată pe Monica și pe Ada de la prima oră ”avem multe” și desigur de-abia așteptam următoarea vacanță exotica a Monicăi și să vedem ce bunătăți a mai gătit Ada. Mirela și Loredana ne refăceau stocul cu dulciuri, fetele cu comanda la ”hăinuțe” online (Cătă găsea mereu ceva frumos și ieftin)…ah..câte și mai câte.

Le mulțumesc pentru toate și pentru acești ani minunați care o să mă facă mereu să vreau să revin ”acasă” în Pipera 42.

Imagine

Octombrie romantic

Posted on

Aseară am descoperit o nouă perspectivă asupra unui loc de care m-am îndrăgostit de la prima vizită. Vorbesc acum despre o ceainărie care te întoarce în Bucureştiul „Micul Paris”, într-o casă ce pare a unei doamne cochete care are grijă mereu să-şi trateze invitaţii cu cea mai mare grijă. Este amplasată într-o zonă în care am copilărit, într-un cartier unde am cunoscut primele chiuluri şi primii fiori, dar şi primii paşi către cunoştere. Cotroceni, căci despre el este vorba, mi-a părut mereu un cartier pentru poveşti romantice, unde nimic rău nu se poate întâmpla, unde te poţi întâlni cu bătrânul şi obositul cupidon oricând. Poate e din cauza copacilor batrâni, poate din vina străzilor pavate pe care-ţi răsună paşii sau poate datorită ecoului şoaptelor pe înserat, oricum ar fi locul meu preferat de aici va rămâne, după curtea şcolii, ceainăria Infinitea.

Imi place pentru că fie vară, iarnă, toamnă, primăvară ei se adaptează. Ce dacă a venit frigul? Stăm cât mai putem pe terasă, ca aseară. M-am dus cu gândul să beau un ceai cald pe canapeaua confortabilă din interior şi am fost întâmpinată cu o propunere unicat: să stau pe terasă, pentru că este încă frumos, iar dacă e cumva răcoare „vă dăm pături”. Pături? Da, chiar aşa a fost. Am baut un ceai cald, înfofolită într-o pătură maaaaaare şi moale, în timp ce savuram o prăjitură cu cireşe (da, recunosc, eu am zis că-s vişine) în lumina străvezie a serii, ajutată de micile felinare ce atârnau de copaci ca nişte licurici.

Aşa că propunerea mea pentru luna octombrie, chiar şi pentru un noiembrie călduros, este o seară de toamnă într-o grădină, sub o pătură călduroasa, la lumina stelelor, la Infinitea, acompaniaţi desigur de un ceai fierbinte.

Încă o dată: eu mai cred în profesori dedicaţi în învăţământul din România!

Am mai scris şi altă dată despre cei care mi-au fost mentori, despre cum m-au ajutat ei să găsesc drumul bun şi despre cât de mulţi astfel de oameni încă mai sunt în învăţământul românesc.

Azi scriu despre un om care prin determinare, profesionalism şi mult drag mi-a ghidat paşii la un moment dat. O veţi recunoaşte uşor mulţi dintre voi, am vorbit adesea despre acest dascăl în sesiune, la licenţă şi mai ales după ce am terminat facultatea, pentru că acela a fost momentul când am realizat cât de mult a contat faptul că am avut-o dascăl pe doamna profesoară Rogojinaru. „Rogo”, după cum o ştiu studenţii şi după cum îi spun chiar ceilalţi profesori ai catedrei de comunicare, este omul cel mai energic pe care l-am văzut vreodată, cu o determinare incredibilă. Luptă până în pânzele albe pentru ceea ce este just, pentru ca studenţii dânsei să primească cele mai bune recomandări, cele mai recente informaţii, cele mai actualizate exemple şi, mai ales, cea mai corectă evaluare.

Pentru mine personal este unul dintre pilonii de referinţă atât pentru cariera mea, cât şi ca exemplu de dăruire. Până să încep, în anul doi de facultate, cursurile cu Rogo habar nu aveam ce înseamnă PR. Mai exact nu ştiam nici ce caut la facultatea pe care am terminat-o cu drag până la urmă. Doamna profesoară ne-a ghidat către abecedarul PR-ului şi ne-a învăţat să-l folosim. De acolo, mai departe este treaba noastră cum îl aplicăm.

Crede cu tărie că studentul este cel care trebuie să muncească pentru a învăţa şi nu profesorul să fie cel care-i dă cu lingura îghiţituri. Eu am înţeles de la Rogo faptul că profesorii mei sunt acolo ca să-mi dea informaţiile de care am nevoie şi să ajusteze din când în când traseul pe care am ales să merg, dar niciodată ca să mă ţină de mână, cum mulţi probabil şi-ar dori.

Este mândră de fiecare dintre studenţii ce au reuşit să modifice câte ceva pentru facultatea din care au plecat, este recunoscătoare tuturor care au pus umărul la evenimentele pe care le găzduieşte an de an şi pe care le organizează împreună cu studenţii.

Îmi aduc aminte prima dată când am auzit „o să vedeţi voi la anul cu Rogo ce-o să mai învăţaţi. acolo nu mai merge cu copiuţe”. Pentru noi, copii de liceu de-abia ieşiţi de pe băncile liceului, părea că Rogo înseamnă sfărşitul lumii, dragonul cu multe capete ce ne va spulbera visele şi copiuţele.

De fapt, prima întâlnire cu Rogo la examen n-a facut decât să ne convingă că într-adevăt nu aveam ce face cu copiuţele. Totul se întâmpla după logica fiecăruia. Examenele te făceau să gândeşti pe baza a ceea ce-ţi fusese prezentat la curs prin exemple. Deci au avut dreptate: la Rogo nu aveam cum sa copiem, pentru că trebuia să gândim propriile soluţii.

De ce m-am gândit chiar azi să scriu despre Rogo şi nu despre un alt profesor? Pentru că acum are nevoie de sprijinul studenţilor ei, alumnilor, oameniilor din agenţii care i-au trecut prin mâini, conferenţiarilor ce au beneficiat de experienţa dânsei.

Doamna profesoară Adela Rogojinaru a fost diagnosticată cu cancer de piele cu multiple metastaze, o boală care poate fi tratată printr-o intervenţie agresivă cu citostatice Zelboraf. Tratamentul cu citostatice recomandat în regim de urgenţă este de ultimă oră, acordă 80% şanse ca tumora să se restrângă şi durerile să se diminueze considerabil.

Soluţia imediată pentru tratament este aducerea în ţară a dnei Adela Rogojinaru (deoarece acum se află la tratment în străinătate) cu sprijinul Universităţii Bucureşti, internarea şi administrarea de urgenţă a citostaticului Zelboraf. Acest medicament, de ultimă generaţie, nu este încă introdus pe lista medicamentelor compensate, fapt ce conduce la un cost total al tratamentului şi spitalizării de 15.000 de euro pe lună. Tratamentul durează în jur de 6 luni, costul integral ajungând la suma de 90.000 de euro.

Mi-ar plăcea ca şi alte generaţii să mai creadă, datorită doamnei Rogojinaru, în învăţământul românesc, ca şi alte generaţii să povestească peste ani cu drag despre emoţiile pe care le aveau la examenele dânsei, despre cum i-a ajutat să fie ceea ce sunt în cariera lor.

Imagine

Donaţia se poate face în conturile:
CONT LEI: RO19INGB0000999903185855,
CONT EURO: RO12INGB0000999903185496
Titular de cont: Lucia Astratinei, nepoata doamnei profesoare Adela Rogojinaru
COD SWIFT: INGBROBU, deschise la banca ING BANK N.V. Amsterdam – Sucursala Bucuresti, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 48, Sector 1, 011745, Bucuresti, Romania.

Liniştea doare.

Posted on

Liniştea (din eng. silence) pentru mine poate avea două sensuri: unul al complicităţii şi celălalt de răspuns negativ.

Complicitatea este liniştea care îţi alină nesiguranţa, care te face să vezi dincolo de cuvinte. Liniştea asta o caut, o cercetez şi o explorez în îmbrăţişări mute, în priviri ghiduşe, în gesturi mărunte.

Nu am înţeles, însă, niciodată liniştea aceea de expectativă, o linişte apăsătoare, dureroasă. Am spart-o mereu cu vorbe. Pe liniştea asta nu o pot lăsa să mă cuprindă pentru că e cumplită. Este cea care vine cu veşti rele, care nu aduce nimic bun, care îţi irită simţurile şi îţi întunecă gândirea. Apoi, este inutilă. Sfârşim la fel. Dacă stai să te gândeşti când ne naştem ţipăm de bucurie, doar moartea aduce linişte; aceeaşi linişte apăsătoare a pierderii. Şi atunci de ce să nu vorbeşti, mai bine?

Cu drag către un cititor melancolic, eu.

E uşor să mă faci să renunţ

Posted on

Lucrurile bune vin la cei ce aşteaptă, zice o vorbă. Răbdarea vine cu o răsplată frumoasă, dacă ştii să o preţuieşti şi să o foloseşti în avantajul tău. Asta mi s-a dovedit cu vârf şi îndesat de atât de multe ori! Din păcate pentru mine, nu am învăţat niciodată cât de important este să fii aşa. Mereu am vrut să sar paşi, să galopez prin viaţă spre ce-mi place şi să arunc repede urâtul. Acum aş fi vrut să fi învăţat şi lecţia asta: să iau lucrurile cum vin, fără să le gândesc prea mult sau cel puţin să am răbdare să se întâmple de la sine.

Aşa cum e uşor să zici „hai să mergem pas cu pas şi să vedem ce iese”, dar e greu să mă convingi să merg pe acelaşi drum cu tine, tot aşa poţi să mă faci să renunţ. De când mă ştiu am fost nehotărâtă, de aceea e bine să ştii tu ce vrei. Şi te gândeşti cum am trăit până acum? Cu momente potrivite şi cu o mare de oameni care au grijă să-mi fie bine.

Asta-i frumos în viaţă: să sune telefonul şi la celălalt capăt să fie un prieten bun care nu vrea decât să întrebe ce mai faci, cum eşti, unde ai dispărut în ultimul timp…cine îşi mai aduce aminte momentele astea?

Oamenii muncesc din greu să te facă să fii cum vor ei, să zici ce vor ei, să gândeşti cum vor ei. Important e să-ţi aduci aminte că dacă vor să te schimbe, nu eşti tu cel pe care îl vor, ci o reflecţie a imaginaţiei lor transpusă în tine.

De câte ori nu ne amăgim cu gândul că persoana de lângă noi este cea potrivită, deşi suntem conştienţi că facem concesii ca să fie aşa: „eh, şi ce dacă a uitat că azi e ziua mea. are mult de lucru”, „nu-i nimic dacă azi preferă să doarmă în loc să mă vadă pe mine, cea/cel de care spune că îi place aşa de mult”, „ce dacă nu are toate calităţile pe care mi le doream, lasă că are maşină” şi câte şi mai câte. Ne agăţăm de oameni care nu fac parte din noi, care în loc să ne ajute să creştem spre idealul nostru, ne trag într-o lume ce ne îndepărtează de el.

Astea sunt doar o parte din exemplele pentru care e mai uşor să renunţi, decât să te apuci de construit. Şi dacă mai credeai că lucrurile se pot schimba, învaţă să trăieşti cu ele aşa cum sunt.

La final, un mesaj de la Bob Marley himself:

Imagine