And the Making Of:
România mea
Postul acesta este rezultatul unei discuţii de la metrou. O cunoştinţă mi-a spus oftând “pleacă din ţară dacă poţi. măcar voi tinerii să mai plecaţi, noi bătrânii rămânem… voi mai aveţi o şansă. dacă eram iar la 20 de ani nici nu m-aş mai fi gândit să rămân”. Ce e aşa diferit faţă de ce auzi zilnic? Frazele astea sunt spuse de cineva care are cu indulgenţa 35 de ani şi îşi spune “bătrână”. Asta mă face să cred că unii dintre noi ar trebui să mai rămână pe acasă.
Dar eu nu văd România lipsită de speranţă. Eu, totuşi, cred că dacă e pe mâini bune, România poate fi şi educată, şi şcolită, şi turistică, şi cu infrastructură. Eu văd în România “acasă”, “bunica”, “munte”, “mare”, “mama, “gaşca de la bloc”, “prietenii de-o viaţă”. Toate motive puternice, în principiu, ca să rămân…
România mea poate fi salvată. România mea nu arată ca la UE: cu bătrâni muritori de foame, copii ai străzii, gunoaie, cerşetori, hoţi de buzunare şi emigranţi.
La mine “acasă” arată altfel. Arată aşa:
This slideshow requires JavaScript.
24 septembrie: ziua naţională de curăţenie LDIR!
Pe
ntru cine încă nu a aflat, am să scriu un memo: pe 24 septembrie ieşim la curăţenie cu Let’s Do It, Romania!
Pe 14 iunie am lansat oficial curăţenia de anul acesta. Conferinţa LDIR mi-a adus aminte de vremurile din facultate când organizam măcar o dată pe luna un eveniment sau îl planificam pe cel de peste alte câteva luni. Mă bucur că m-am simţit din nou ca în studenţie (nu că ar fi trecut prea mult de când am dat licenţa 
). Forfoteală în stânga, în dreapta, scări, urcat, coborât…până la prânz când toată lumea s-a aşezat frumos la locul marcat şi a ciulit urechile.
Ionuţ Tunaru a povestit despre raportul pe 2010, despre ce o să mai facem prin 2011 şi puţin din ce ne aşteaptă în 2012. Invitaţii i-au convins pe jurnalişti că Let’s Do It se ţine de treabă şi anul acesta, ba chiar îşi propune să termine septembrie cu 500.000 de voluntari.
Aşa că nu-mi rămâne decât să vă invit la curăţenie pe 24 septembrie 2011!
De ce să nu (mai) mănânci de la McDonald’s?
Nu că în România ar fi o problemă majoră precum în America, dar mă gândesc că a început să se audă şi pe aici despre mâncarea nesănătoasă, alimentaţie necorespunzătoare…e o modă mai mult, cred.
Dar dacă încă nu te-ai hotărât să-ţi faci abonament la sală şi bei măcar o bere/cola/fanta/sprite pe zi şi mănânci măcar o porţie de cartofi la 2,3 zile poate ar fi un moment bun să vezi filmul de mai jos. Eu am învăţat pe pielea mea de ce nu-i bine să beau nici măcar apă minerală sau să pun piper în mâncare. Mai vorbim după film 
Grădina Verona
This slideshow requires JavaScript.
Duminică am avut ocazia să vizitez grădina Verona împreună cu un grup de prietene vechi. Aşteptându-le mi-am dat seama cât de frumos era locul în care ne-am dat întâlnire.Pe lângă atmosfera boemă creată de umbreluţele albe, scaunele neuniforme şi cele tip şezlong, pătratul de iarbă verde în care mişunau copii şi copacii tot mai verzi, este un spaţiu liniştit, deşi era full. Nimeni nu ridică vocea, nimeni nu este deranjat de nimeni şi toată lumea se simte bine pe colţul său de masă. Oamenii sunt calzi şi primitori, de aceea se simte un aer relaxat de când intri pentru prima dată pe poartă.
Aici nu vii ca să faci impresie sau ca să vezi cine ce mai face. Nu. Vii doar ca să te simţi bine, să te relaxezi şi, eventual, ca să observi lumea aşa cum ar trebui să fie ea zi de zi: relaxată. La grădină nu se fac rezervări, aşa că nu puteţi decât să vă prezentaţi la faţa locului şi să vedeţi ce găsiţi.
Directions: în spate la cărtureşti.
Sunt în echipa LDIR!
De aseară fac parte, în mod oficial, din echipa de comunicare Let’s Do It, Romania! Ce înseamnă asta? Înseamnă că am decis să mă implic într-un proiect care poate schimba ceva din cum gândim azi, din cum ne raportăm la ideea de “verde” şi la ce implică ea.
Oamenii despre care vorbesc sunt tineri, entuziaşti şi cu dorinţa de a schimba ceva în felul nostru românesc de a ne păsa. Câţi dintre voi aţi aruncat o hârtie la coşul de gunoi de pe stradă, a căzut pe lângă şi nu aţi mai ridicat-o de pe jos? Câţi aţi uitat să luaţi de acasă sacii de gunoi cumpăraţi de mama ca să adunaţi ce rămâne după voi când mergeţi la “iarbă verde”? Aţi numărat câţi saci se adună dacă strângeţi? Vă zic eu: cel puţin 3, dintre care 2 nu conţin resturi de mâncare biodegradabile. 2 sunt cu peturi de la lăzile de bere cu care aţi plecat de acasă, de la sucurile din sticlele de plastic, ambalajul de la mici, de la friptură, chiar şi plasa de la cartofii pe care i-aţi curăţat ca să-i prăjţi. Şi poate între timp s-a spart şi unul dintre castroanele de plastic (tot dint-ale mamei) şi aţi decis să-l aruncaţi. Nu-i aşa că sună cunoscut? Eu cred ca da.
Şi dacă te gândeşti că nu aveaţi unde arunca sacii, o să fii uimit/ă când îţi voi spune că eu am găsit containerele de la marginea pădurii. Şi chiar dacă nu le găseam, ţineam sacii în portbagaj până acasă, unde îi aruncam la ghenă. Da, da: până acasă. Şi noi am dat bani pe maşină, pe spălatul ei (apropo: te-ai gândit câtă apă ai consumat făcând asta?), pe preşurile din portbagaj… Şi noi ţinem la maşinile noastre. Dar mai mult la noi. Pentru că să strângi în urma ta e un semn de bun simţ. Sau nu e aşa?
Ştiu sigur că te gândeşti să mergi la mare anul ăsta. Chiar dacă a plouat până ieri şi o să plouă şi de luni încolo. Din nou, te-ai gândit la ce-o să găseşti acolo: distracţie, plajă, soare, nisip fin şi curat. Corect? Ia mai gândeşte-te o dată. Ultima oară când am fost la mare ştii ce-am găsit eu? Nişte maşini care strângeau noaptea peturile de peste zi. Nişte utilaje care veneau în urma primelor şi întorceau nisipul ca fânul, astfel încât atunci când veneai dimineaţa să nu stai pe mormanele de gunoaie pe care le-ai lăsat seara. Şi ştii ce-am mai găsit eu la mare? Un cuplu tânăr care a închiriat două fotolii şezlon. Nimic neobişnuit până aici. Nu ţi-am spus, încă, ce s-a întâmplat după ce au plecat. Au folosit spaţiul de sub şezlong ca să-şi depoziteze gunoiul de peste zi: peturi de bere, pahare din plastic, ambalaje din plastic. Până a venit maşina să le ia de acolo o parte au ajuns deja în mare. Şi din mare unde crezi că se duc?
M-am alăturat Let’s Do It, Romania! pentru că ştiu că ţara mea merită un efort. Măcar cât să adun după mine. Vino şi tu la curăţenie! Nici măcar nu contează oraşul, pentru că va fi peste tot. Şi dacă eu nu te-am convins că merită, ia-ţi puţin timp şi uită-te aici: it’s too late to be pesimistic.
GreenBiz Forum
Editia de anul acesta a GreenBiz mi s-a parut foarte bine organizata pentru ca desi am avut intarzieri lucrurile s-au desfasurat conform cu programul. Designul salii de la HoJo a fost decorat green de Harmony Design, ajutandu-ne sa intram in atmosfera mai repede. Iar in loc de cookies and snacks am avut fructe si apa plata (fara lamaie ).
Dintre speakeri am fost curioasa de Mihaela Nicola, Sorin Oprescu (curiozitatea tutur
or, de altfel), Raluca Fiser, Georgia Capuerte si proiectul Let’s Do It, Romania!. Fiecare dintre ei a adaugat elemente interesnate discutiei despre CSR. Mihaela Nicola spunea ca cel mai bine ar fi sa sustinem orice activitate de verde, mai bine decat sa o incoltim cu suspiciuni. Modalitatea prin care a ales sa-si “ispaseasca pacatele poluatoarea” a fost sa cumpere o parte dintr-o padurice, in speranta ca, astfel, copacii nu vor mai fi taiati si acolo. Raluca Fiser (green revolution) a povestit despre Green Business Index care face un top 10 al companiilor “verzi” si despre criteriile ce trebuie indeplinite pentru a ajunge pe lista lor. Omul de comunicare al Siveco, Georgia Capuerte, m-a interesat pentru ca voiam sa stiu ce si cum poate recicla o companie de soft. In principiu nu prea ar avea ce sa polueze, nu? Dar uite ca ajuta si ei, iar in 2010 au iesit chiar pe primul loc in GBI-ul celor de la Green Revolution.
Sorin Oprescu are nevoie de un paragraf special nu pentru ca este domn’ primar al capitalei, ci pentru ca a fost deliciul zilei si al salii. Cu expresii colocviale Oprescu a povestit despre proiectul bicicletelor, al curateniei din Bucuresti care anul acesta se axeaza pe curatarea albiei Dambovitei, despre ce e mai bine pentru municipiu si motivele pentru care a decis sa actioneze astfel. Dintre masurile pe care domn’ primar le-a argumentat este si aceea de a nu muta gradina zoologica de unde este amplasata. Motivul: dezvoltatorii imobiliari vor invada spatiul care inainte era padurea Baneasa. Si-ar dori sa poata inverzi Bucurestiul, dar la momentul actual este greu de realizat, nu doar din lipsa de fonduri, ci mai degraba din lipsa de spatiu.
Proiectul LDIR a fost conform cu asteptarile pe care mi le creasem, adica au fost la obiect, ne-au aratat ce-au realizat in 2010 si cum se poate demara un proiect daca iti doresti sa-l realizezi. Mai mult, mi-au placut pentru ca m-am regasit printre ei: tineri aspiranti, profesionisti fara experienta, dar cu multa putere de munca si dorinta de a face diferenta intr-o tara in care toti incearca sa se incadreze in tipare. Au avut incredere in puterile lor si au realizat un proiect ce a adunat mii de voluntari care am inteles ca si-au pastrat “spiritul de curatenie” chiar si dupa 25 septembrie 2010. Mai ales din acest ultim motiv sunt de laudat.
Nu am inteles niciodata de ce daca mananc seminte trebuie sa arunc cojile pe jos, nici de ce unora le este lene sa bage ambalajul/servetelul folosit inapoi in buzunar pana la primul cos de gunoi, de ce nu am invatat inca sa avem pubele de gunoi si la tara, de ce ne ia atat de mult sa intelegem niste concepte simple despre civilizatie si bun gust…ma mir ca inca mai sunt oameni carora li se par normale toate aceste lucruri…sau poate sunt eu anormala si restul,toti, sunt ok? hmmm….
“He’s 71, the kid!”
In seara asta am fost la circ. Mi-am reamintit emotiile simtite in copilarie in sala de spectacol a circului urmarind “Water for Elephants” la cinema, o prelucrare a bestseller-ului cu acelasi nume, scris de Sara Gruen.
Dincolo de povestea de iubire a protagonistilor, am regasit povestea lui Rosie, un elefant care se personifica prin emotiile pe care le transmite. Temporal, ne gasim in anii ’30, dar nu cred ca s-au schimbat foarte multe de atunci in lumea circului.
In finalul filmului ajungi sa realizezi ca este o poveste a destinului: un tanar ai carui parinti mor intr-un accident de masina, chiar in ziua examenului final de la facultate, dupa ce ramane pe strazi decide sa-si inceapa viata urcandu-se in primul tren ce-i iese in cale si nimereste in trenul circului Benzini. Astfel ajunge sa-si petreaca toata viata in lumea circului si a spectacolului, chiar daca acest lucru se intampla din postura de veterinar.
Spre finalul vietii, pleaca de la azil ca sa vada spectacolul de circ din oras, dar ajunge prea tarziu. Printr-o imprejurare se reangajeaza la casierie circului: “you’ll be the oldest man to ever run away with the circus”-”but, boy, I’m not running away. I’m coming home!”
Bucurati-va de un film superb!
